16/10/2026
„…Din câte biserici avem în țară, nici una nu închide o așa de aleasă comoară artistică, atâta bogăție de viață cerească, exprimată așa de frumos, așa de curat și cu atâta putere.” Alexandru Vlahuță, 1910
Am plecat din Suceava spre Mănăstirea Agapia, una dintre cele mai cunoscute așezări monahale ale Moldovei, în ultima sâmbătă a lunii septembrie. În jurul orei 16:00 am pornit la drum, iar după aproximativ o oră și jumătate am ajuns la Mănăstirea Agapia.
Soarele dispăruse de numai câteva minute în spatele muntelui din vecinătatea mănăstirii. Primele cuprinse de umbră fuseseră casele măicuțelor, aflate la poalele muntelui, apoi biserica și întregul ansamblu monahal. La numai câteva sute de metri depărtare, ultimele raze ale soarelui luminau încă împrejurimile, creând un contrast puternic între partea însorită și așezarea monahală intrată deja în umbra. Am fotografiat ansamblul monahal în aceste schimbări ale luminii. Ridicată în aer pentru câteva momente, drona dezvăluie o imagine de ansamblu fascinantă, biserica centrală, chiliile și casele monahale cu grădini și alei ce amintesc de vechile sate din Moldova.
Dincolo de frumusețea locului, Agapia rămâne o vatră unde credința și arta s-au întâlnit într-un chip aparte. Așa cm remarca Alexandru Vlahuță, așezarea pare „pitită-ntr-un ungher de văi”, protejată de Muncelul cu Flori și de codri adânci de brazi și fagi ce deschid panorame spre întreaga vale a Moldovei. Chiar din cerdacul arhondaricului, scriitorul surprindea esența Agapiei: curtea pătrată și tăcută, învăluită în verdeață, din mijlocul căreia se înalță biserica mare, înnobilată la interior de picturile maestrului Nicolae Grigorescu, ce a lăsat una dintre cele mai valoroase opere ale picturii religioase românești, iar în cimitirul mănăstirii se află mormântul părintelui Nicodim Măndiță, mormântul său a rămas până astăzi un loc de pelerinaj și rugăciune pentru credincioșii care îi cinstesc memoria și scrierile duhovnicești.
Mănăstirea Agapia este așezată pe valea pârâului Agapia, la poalele culmii Măgura, la aproximativ nouă kilometri de orașul Târgu Neamț. Numele său provine, potrivit tradiției, de la sihastrul Agapie, care ar fi viețuit în locurile unde se află astăzi Agapia Veche, cunoscută și sub numele de Agapia din Deal. Începuturile vieții monahale din aceste locuri sunt legate de sihaștrii care căutau în pădurile Neamțului singurătatea și liniștea necesare rugăciunii. În jurul micilor așezări pustnicești s-au format treptat obști de călugări, iar Agapia Veche a devenit una dintre vetrele monahale importante ale regiunii. Din cauza accesului dificil către mănăstirea din munte, la începutul secolului al XVII-lea o parte dintre călugări s-au stabilit mai jos, în vale, unde au ridicat o biserică de lemn. Această nouă așezare avea să se transforme în actuala Mănăstire Agapia, numită și Agapia Nouă. Ctitorul bisericii mari a fost hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu.
Construcția a fost realizată între anii 1641 și 1643, după planurile arhitectului Enache Ctisi, venit de la Constantinopol. Biserica, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost sfințită la 12 septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam al Moldovei, în prezența domnitorului Vasile Lupu și a unui sobor de preoți și călugări. Pisania aflată deasupra intrării de pe latura sudică amintește de ctitorii Gavriil Coci și soția sa, Liliana, precum și de domnia lui Vasile Lupu, în vremea căruia a fost înălțat lăcașul. Istoria Agapiei nu a fost lipsită de încercări. În secolele care au urmat, mănăstirea a fost afectată de incursiuni militare, jafuri și incendii, iar călugării au fost nevoiți uneori să se refugieze în munții din împrejurimi. Un moment important s-a petrecut în anul 1803. Mitropolitul Veniamin Costachi, hotărând înființarea unui seminar teologic la Mănăstirea Socola din Iași, a dispus mutarea celor aproximativ cincizeci de călugărițe de acolo, la Agapia. Prin hrisovul domnitorului Alexandru Moruzi, mănăstirea a devenit așezământ de maici, iar călugării aflați până atunci aici au fost mutați la alte mănăstiri, între care Neamț și Râșca. Începea astfel o nouă etapă în istoria Agapiei, care avea să devină una dintre cele mai importante comunități monahale feminine din România. În anul 1821, în timpul tulburărilor provocate de mișcarea eteristă și de confruntările militare care au urmat, mănăstirea a fost devastată și incendiată.
Refacerea clădirilor a cerut eforturi îndelungate, iar în deceniile următoare au fost întreprinse noi lucrări de restaurare. În 1847, pe latura sudică a incintei, a fost amenajat un paraclis cu hramurile Nașterea Maicii Domnului și Duminica Tuturor Sfinților. Catapeteasma acestuia provenea de la Mănăstirea Bisericani, fiind adusă prin grija domnitorului Mihail Sturdza.
O perioadă deosebit de importantă a început în timpul stareței Tavefta Ursache, care a condus mănăstirea în secolul al XIX-lea. Sub îndrumarea sa au fost realizate ample lucrări de refacere a bisericii mari, iar interiorul a fost încredințat spre pictare unui artist aflat abia la începutul carierei: Nicolae Grigorescu.
Agapia a cunoscut, de-a lungul vremii, și o însemnată dezvoltare culturală și gospodărească. Atelierele de țesătorie, broderie și confecționare a veșmintelor bisericești au dus mai departe tradițiile meșteșugărești ale Moldovei. În așezare au funcționat școli și activități educative, iar în perioadele de război măicuțele s-au implicat în îngrijirea răniților și sprijinirea celor aflați în suferință. În jurul mănăstirii, s-a format un adevărat sat monahal, alcătuit din locuințe, grădini și gospodării. Casele au fost ridicate și îngrijite de generații de măicuțe, unele păstrând elemente de arhitectură tradițională moldovenească. Acest caracter de așezare locuită permanent îi dă Agapiei o particularitate rară.
Picturile lui Nicolae, considerat cel mai important pictor român și unul dintre fondatorii picturii române moderne
Am intrat în biserică, în timpul slujbei de sâmbătă seară. Interiorul se afla în semiîntuneric, iar picturile se distingeau cu greu. La un moment dat, odată cu ieșirea preoților din altar, s-a aprins lumina unui candelabru, dezvăluind treptat chipurile sfinților zugrăviți de Nicolae Grigorescu. Aveam în față una dintre cele mai valoroase realizări ale picturii religioase românești, opera unui artist care, la începutul lucrărilor, avea doar douăzeci de ani.
Născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru din județul Dâmbovița, Nicolae Grigorescu (1838–1907) avea să devină unul dintre întemeietorii picturii române moderne. Talentul său se manifestase încă din adolescență, când începuse să picteze icoane și biserici, printre primele sale lucrări importante numărându-se cele de la Mănăstirea Zamfira. În 1858, la chemarea stareței Tavefta Ursache, tânărul pictor a început decorarea bisericii de la Agapia, lucrare încheiată în 1861. Biserica a fost resfințită la 25 ianuarie 1862. Grigorescu a adus o viziune nouă în pictura religioasă, punând accent pe naturalețea chipurilor, expresivitatea gesturilor și jocul luminii. Inspirat de marii maeștri europeni, dar și de oamenii locului, pictorul a folosit drept modele călugărițe și localnici din Agapia și Filioara. Astfel, multe dintre personajele biblice au căpătat trăsături omenești, apropiate de chipurile oamenilor simpli ai Moldovei.
Printre lucrările reprezentative se numără Drumul Crucii, Ruga în grădina Ghetsimani, Cina cea de Taină și Punerea Mântuitorului în mormânt.
O pictură a Maicii Domnului cu Pruncul are însă pentru mine o semnificație personală. În casa părinților mei, în anii copilăriei, se afla o icoană, cu imaginea reprodusă după o lucrare a lui Grigorescu. Îmi amintesc cum, stând în pat, priveam adesea imaginea Maicii Domnului, înveșmântată în albastru și roșu, ținând Pruncul în brațe și înconjurată de îngeri. Nu știam atunci cine era autorul. Aveam să aflu abia mai târziu că imaginea atât de familiară copilăriei mele fusese pictată de Nicolae Grigorescu. Succesul picturii de aici, apreciată de contemporani și susținută inclusiv de Mihail Kogălniceanu, a contribuit la afirmarea lui Grigorescu, care avea să-și continue studiile la Paris și să devină unul dintre marii pictori ai României.
La mormântul părintelui Nicodim Măndiță
Din incinta mănăstirii am urcat pe aleea care duce spre cimitir, amenajat recent pe coasta muntelui. De aici, priveliștea se deschide asupra bisericii mari, a caselor măicuțelor și a întregii așezări monahale, înconjurate de păduri. În apropierea bisericii de lemn din cimitir se află mormântul părintelui Nicodim Măndiță (1889–1975), unul dintre cunoscuții duhovnici și scriitori ortodocși ai secolului al XX-lea. O cruce înaltă de marmură albă marchează locul de odihnă. Pe cruce se află fotografia părintelui, numele și anii vieții sale, precum și inscripții care amintesc de credință, moarte și nădejdea Învierii. Nicodim Măndiță s-a născut la 28 octombrie 1889, în satul Bunești, județul Argeș, primind la botez numele Nicolae. Părinții săi, Ioniță și Filofteia Măndiță, erau țărani credincioși. Înainte de monahism a cunoscut experiența războiului, participând la campania din Bulgaria din 1913 și la Primul Război Mondial. În 1920 a intrat în monahism la Schitul Măgura Ocnei, primind numele Nicodim, iar în același an a fost hirotonit ieromonah.
A desfășurat activitate misionară în Moldova și Transilvania, slujind la Schitul Frumoasa, Mănăstirea Giurgeni și în mai multe comunități transilvănene. Prin predici și activități religioase, a încercat să îndrume credincioșii și să combată probleme precum alcoolismul și conflictele familiale.
În 1935 a devenit duhovnic la Mănăstirea Agapia, unde a rămas până în 1945. A slujit apoi la Mănăstirea Văratec, revenind în 1962 la Agapia. O parte însemnată a vieții sale a dedicat-o scrisului. A alcătuit numeroase lucrări religioase despre rugăciune, viața creștină și îndrumarea morală, răspândite în rândul credincioșilor.
În timpul regimului comunist, distribuirea publicațiilor religioase i-a atras persecuția autorităților. În 1965 a fost condamnat de Tribunalul Militar București la opt ani de închisoare, într-un proces legat de răspândirea literaturii religioase interzise. A fost închis la Aiud, fiind eliberat după aproximativ un an și jumătate.
S-a întors la Agapia, unde a murit la 6 iulie 1975, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. Am fotografiat mormântul în lumina înserării, fără să bănuiesc cât de diferit avea să arate locul câteva ore mai târziu, sub lumina Lunii Pline.
Casa memorială Alexandru Vlahuță
Am coborât din cimitir și am urmat aleea care duce spre casa memorială Alexandru Vlahuță, aflată la poalele pădurii. Alexandru Vlahuță (1858–1919), poet, prozator și publicist, autorul cunoscutei lucrări România pitorească, a avut o legătură strânsă cu Agapia. Sora sa, Eliza, devenită maica Elisabeta, a intrat aici în monahism, iar părinții scriitorului au ales, la rândul lor, viața călugărească. Casa a fost construită în 1885 ca locuință monahală și extinsă de Vlahuță în 1902, când a amenajat un salon destinat întâlnirilor cu prietenii săi. De-a lungul anilor, aici au poposit personalități ale literaturii române, între care Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc și Octavian Goga. Vlahuță a fost și un mare admirator al lui Nicolae Grigorescu, căruia i-a dedicat, în 1910, monografia Pictorul N. I. Grigorescu: viața și opera lui. În această lucrare a descris și valoarea picturilor realizate de artist la Agapia. Astăzi, casa memorială păstrează mobilier, cărți, manuscrise, fotografii și obiecte care amintesc de viața scriitorului și de atmosfera întâlnirilor literare de odinioară. Mă aflam pentru pu'in timp, în apropierea unei case în care poposiseră unii dintre marii scriitori români, la numai câteva minute de biserica pictată de Grigorescu.
Între timp, peste Agapia se lăsase întunericul, am pornit din nou spre cimitir cu trepiedul pentru câteva fotografii nocturne. Aleea care urcă pe coasta muntelui era acum luminată. În nișele zidului se aflau icoane iluminate discret, a căror lumină se răsfrângea asupra pietrei. Spre răsărit, din spatele culmii împădurite, se ridica Luna Plină. Era seara zilei când avea sa fie faza Lunei Pline, am ajuns din nou în cimitir, iar jos, în biserică, slujba încă nu se încheiase. De sus, întreaga așezare monahală se vedea în lumina nopții. Biserica, chiliile și casele măicuțelor se conturau la poalele muntelui, iar din câteva hornuri se ridicau fuioare subțiri de fum, care se risipeau încet în aerul rece. Spre răsărit, valea se deschidea între două culmi împădurite. Dincolo de ele se zăreau câteva lumini îndepărtate, pe care le-am asociat cu instalațiile eoliene din zona Pașcaniului. Am revenit la mormântul părintelui Nicodim Măndiță și am căutat un unghi potrivit pentru fotografie, astfel încât crucea de marmură albă să apară în prim-plan, iar Luna Plină în partea dreaptă. În spatele crucii se întindea cimitirul, cu mormintele și monumentele sale, iar dincolo de ele se deschidea priveliștea văii. Era o imagine care îndemna la reflecție. În fața mea se afla mormântul unui om care cunoscuse războiul, credința, persecuția și suferința. În jurul său, alte cruci păstrau numele unor oameni ale căror vieți se încheiaseră, lăsând în urmă amintiri și fapte. Deasupra tuturor, luna își urma drumul pe cer. Din cele mai vechi timpuri, fazele lunii au fost asociate cu trecerea timpului, schimbarea și reînnoirea, inspirând poeți, filosofi și pictori. Privind crucea luminată de lună, mă gândeam la cât de trecătoare este viața omului în fața timpului și a naturii, dar și la nădejdea în Înviere, care dă morții un alt înțeles în credința creștină. Am fotografiat mormântul, cimitirul și valea care se deschidea în depărtare, apoi am pornit la vale pe aceeași alee luminată.
Pe drumul de coborâre m-am oprit de câteva ori pentru fotografii. Aleea cu icoanele luminate, Luna Plină deasupra culmilor, biserica și casele monahale alcătuiau o imagine diferită de cea pe care o surprinsesem la sosire. În numai câteva ore, Agapia își schimbase de mai multe ori înfățișarea. Am fotografiat din nou mănăstirea și complexul monahal, era trecut de ora 22:00 când am părăsit Agapia și am pornit spre Suceava. Se făcuse frig, iar aerul nopții aducea deja răcoarea specifică sfârșitului de septembrie.
În urma mea rămânea o așezare care adunase, de-a lungul veacurilor, povești dintre cele mai diferite. De la sihaștrii care au întemeiat prima vatră monahală până la ctitorii din vremea lui Vasile Lupu, de la generațiile de călugărițe care au păstrat viața mănăstirii până la tânărul Grigorescu, venit să picteze biserica, de la scriitorii care poposiseră în casa lui Vlahuță până la părintele Nicodim Măndiță, trecut prin încercările secolului XX. Toate aceste istorii continuau să existe în același loc, între zidurile bisericii, în casele monahale, în picturi, în cărți și în inscripțiile de pe crucile cimitirului.
