Sunt Daniel Les si frământ lutul din Maramureș de 40 de ani. Sunt artist ceramist, prețuiesc olăritul tradițional si in ultimii 20 de ani primesc vizitatori in atelierul de la Casa Olarului . Cred ca e misiunea mea sa transmit mai departe dragostea pentru meșteșugurile tradiționale si pentru felul simplu de a trai al bunicilor noștri. De când mă știu am avut pasiunea de a păstra obiectele vechi, c
are cred eu că sunt parte din istorie. Ca si copil mi-am început colecția cu niște obiecte găsite în podul unei case părăsite. Când m-au văzut că adun lucruri vechi, bătrânii au început să mi le aducă, să mă ajute să îmi fac o colecție, cu speranța că astfel poate vor ajunge la muzeu. Și au ajuns în casa noastră, unde au parte de admiratori ca la un muzeu. Copiii ei au stricat casa veche de lut și voiau să construiască o casă mai mare. De fapt mai nouă, pentru că nu le mai plăcea casa de lut în care au crescut și voiau să-și lase amprenta și ei într-un fel pe Pământ, așa că au construit o casă nouă, din beton. Mătușa ținea lampa asta în brațe și umbla de colo-colo și nu știa unde s-o pună ca să o salveze. E o lampă care se agață în cui, în grindă. Pusă pe jos, nu stătea drept, iar sticla de lampă e subțire și rară. Dacă se sparge, nu știi când mai găsești alta. Umbla mătușa cu lampa în brațe și eu am întrebat-o : “Da’ ce faci, matușe, cu lompa?” Raspunde unul din copii, sperând că va gasi în mine un aliat: “S-o arunce, că o venit corentu’.” Dar matușa: “Lompa asta o fost cel mai de preț dar de nuntă. Și ni-o vederit atâța ani. Tăți din sat să strânjau la noi în casă, că da lumină bună și la lumina ei am tors și am țăsut și s-o cunoscut feciorii cu fetele de s-o însurat și s-o maritat. Nu știu cm de am îndrăznit atunci și am zis: “Dă-mi-o mie, mătușe, că eu am o colecție și o să o pun să o vadă multă lume”. Și mi-a dat-o. Și eu m-am ținut de cuvânt. Mai vin vara părinți cu copiii lor și le povestesc : “uite, și bunică-ta avea așa o covată de lemn. O folosea când făcea pâine”. Mai încerc și ghicitorile: “Ce crezi că e asta? La ce crezi că se folosea?”. Îmi pare că ceea ce am creat la Casa Olarului in Livada atrage un anumit fel de oameni, cu care îmi face plăcere să mă întâlnesc. Adun case vechi: unii simt nevoia să arate că sunt în stare de ceva și, pentru că nu au fost învățați să prețuiască tradiția, lemnul, obiectele moștenite din generație în generație, dărâmă casa veche și fac una nouă. Așa că am găsit câteva familii în această situație și am cumpărat de la ei casa veche. Am început cu o casă construită din piatră, lemn și pământ, care avea nevoie de un acoperiș nou, am renovat-o și am remodelat-o puțin, adăugându-i 2 băi, și o cameră în pod, și am umplut-o cu obiecte vechi ( e Casa de Piatra). A urmat o casă de lut de prin 1870 – țărănească, joasă, cu grinzile de lemn, cu acoperișul ușor lăsat. Am făcut mici reparații și am zugrăvit-o, am înlocuit podelele, i-am făcut o baie, dar cel mai important este că vara e răcoroasă și iarna e călduroasă, datorită pereților groși de pământ. E o plăcere să dormi în Casa de Lut. A treia e Casa de Lemn pe care împreună cu un meșter am demontat-o și am adus-o în livada noastră de pe deal, unde are șansa să mai trăiască o vreme. In Livada noastră are un loc central cuptorul de pâine pe care îl folosim împreună cu oaspeții noștri.
