05/02/2026
https://www.facebook.com/share/p/17qpw1s5U6/
În dimineața de 23 martie 1971, la 2.042 metri altitudine pe creasta Munților Făgăraș, soldatul Constantin Enache, un băiat de 20 de ani din Brăila care fusese recrutat în armată cu șase luni înainte, stătea pe marginea unei prăpăstii de 300 de metri și își amintea ultima conversație cu maică-sa înainte să plece la șantier.
"Fă ce îți spun ofițerii și ai grijă să nu cazi", îi zisese ea, neștiind exact unde mergea. Nimeni nu știa. Ordinele venite de la București erau clare: "Construiți drum strategic prin munți. Termen: patru ani. Costuri: irelevante. Victime: acceptabile."
Constantin privea în jos la cei 40 de soldați din echipa lui care formau un lanț uman pe panta abruptă, fiecare ținând târnăcoapele și săpând în stâncă pentru a planta următoarea serie de explozivi. Era martie, zăpada ajungea la genunchi, temperatura minus 25 grade, și toți lucrau cu mâinile aproape înghețate.
Sergentul maior Popescu, un bărbat de 38 de ani care coordona șantierul de la kilometrul 87, striga ordinele: "Echipa doi, sapă aici! Echipa trei, pregătiți explozivii! Echipa patru, evacuați zona!"
Nu era construcție civilă. Era operațiune militară desfășurată pe 100 de puncte simultan de-a lungul a 92 de kilometri prin Făgăraș. Zece mii de soldați, împărțiți în echipe mici, atacând muntele dintr-o sută de direcții deodată.
Constantin făcea parte din echipa care pregătea terenul pentru viitoarea curbă numărul 34 din seria de serpentine care vor deveni celebre patru decenii mai târziu când Jeremy Clarkson de la Top Gear va spune că acesta e "cel mai frumos drum din lume".
Dar în martie 1971, nimeni nu gândea la frumusețe. Gândeau la supraviețuire.
La ora 11:00, echipa lui Constantin termină de săpat găurile pentru explozivi. Ofițerul responsabil cu demolările - locotenent Ionescu, inginer de 32 de ani transferat de la mina din Petroșani - verifică fiecare încărcătură. "Treizeci de secunde după ce aprindeți fitilul, toată lumea la adăpost după stânca mare. Nimeni nu rămâne în zonă."
Constantin și ceilalți 40 de soldați se retrag după formațiunea stâncoasă desemnată. Locotenent Ionescu aprinde fitilul. Toată lumea numără în minte: 30, 29, 28...
La 5 secunde, explozia. Zgomotul asurzi munții. Pietre și gheață zboară în toate direcțiile. Pământul tremură sub picioare. Apoi tăcere.
"Echipă doi, ieșiți la verificare!" strigă sergentul.
Constantin și alți zece soldați ies din adăpost. Găsesc ceea ce așteaptă - 15 metri cubi de stâncă detonată, o nouă platformă sculptată în munte pentru viitorul drum. Dar găsesc și ceva neașteptat - avalanșa provocată de explozie a luat cu ea întreaga echipă trei care lucra 200 de metri mai jos.
Cinci soldați. Dispăruți sub tone de zăpadă și rocă în cinci secunde.
Sergentul Popescu nu panică. "Echipa patru, începeți căutarea. Echipa doi, continuați săpatul aici. Programul nu se oprește."
Asta era regulă pe Transfăgărășan: morții se caută, răniții se evacuează, dar lucrul continuă. Pentru că termenul era 1974, iar Ceaușescu vroia drum finalizat indiferent de cost.
Constantin participa la căutare timp de trei ore. Găsiră doi soldați vii, grav răniți. Ceilalți trei morți. Trupurile vor fi duse la vale de "echipa specială" - un grup de soldați ai căror singură sarcină era transportul victimelor la familii.
Seara, în baracă, Constantin scria acasă: "Mamă, sunt bine. Muncim mult dar sunt sănătos. Nu îți face griji." Nu menționa cei trei morți de dimineață. Nu menționa că peste două zile va fi rândul echipei lui să lucreze în zona periculoasă sub echipa care dinamita deasupra.
În patru ani pe Transfăgărășan, Constantin Enache a văzut 14 soldați murind - cinci în avalanșe, trei în explozii, patru căzând în prăpăstii, doi îngheți de frig. Statistici oficiale spun 40 de morți pe tot șantierul. Soldații care au lucrat acolo vorbesc de sute.
"Nu puteai ține evidența", avea să spună Constantin în 2015, la 64 de ani, când un jurnalist îl intervia pentru un documentar. "Lucram pe 100 de puncte simultan. Fiecare punct avea echipa lui. Cine conta toți morții? Cine raporta exact? Cifra oficială de 40 e absurdă. Doar în sectorul meu, în doi ani, am văzut 14. Înmulțește cu 50 de sectoare."
Locotenent Ionescu, inginerul responsabil cu explozii în sectorul Constantin, supraviețui șantierului dar rămase cu surditate parțială de la detonații și cu traumă psihologică. "Eu aprindeam fitilurile", spunea el în 2008, înainte să moară. "Eu dădeam semnalul. De 20 de ori am aprinzat explozivi și echipa s-a retras la timp. La a 21-a, o avalanșă provocată de detonație a luat trei băieți. Trăiesc cu asta de 40 de ani."
Sergent maior Popescu, coordonatorul șantierului de la kilometrul 87, termină Transfăgărășanul în 1974 cu rang de maior și decorație de "Erou al Muncii Socialiste". În 1989, la revoluție, își aruncă toate decorațiile. "Nu vreau nimic care să îmi amintească de drumul ăla. Am comandat construirea unui drum frumos pe cadavre de băieți de 20 de ani."
În septembrie 1974, când Ceaușescu inaugura Transfăgărășanul, Constantin Enache era deja demobilizat, înapoi în Brăila, lucrând ca electrician. Văzu la televizor imagini cu dictatorul tăind panglica ceremonială, vorbind despre "triumful ingineriei socialiste românești".
Nu văzu pe ecran nici o referință la cei morți. Nici o comemorare. Nici măcar lista oficială cu 40 de nume. Doar propagandă despre realizare tehnică extraordinară.
Constantin nu se uitase niciodată la Top Gear în 2009 când Jeremy Clarkson numea Transfăgărășanul "cea mai frumoasă șosea din lume". Dar în 2010, fiul lui îi arătă clipul pe internet.
"Tată, vezi? Drumul pe care l-ai construit tu e celebru în toată lumea!"
Constantin privi imagini cu Ferrari și Lamborghini urcând serpentinele pe care el săpase cu târnăcopul în 1971. "Nu e drumul meu", spuse el încet. "E mormântul colegilor mei."
În 2009, când Top Gear filma pe Transfăgărășan, echipa britanică nu știa istorie. Nu știa că fiecare din cele 830 de podețe fusese construit de soldați care dormeau în corturi la minus 30 de grade. Nu știa că cele 27 de viaducte reprezentau fiecare zeci de ore de muncă manuală în condiții care ar fi închis orice șantier civil din Occident.
Știau doar că drumul e spectaculos. Că serpentinele sunt perfecte. Că priveliștea e uluitoare.
Astăzi, vara, mii de turiști urcă pe Transfăgărășan. Fac selfie la Bâlea Lac. Conduc mașini scumpe pe asfaltul perfect. Postează pe Instagram despre "cel mai frumos drum din lume".
Sub fiecare curbă, la fiecare kilometru, sunt poate morminte nemarcate. Soldați de 20 de ani care au căzut în prăpăstii, au fost prinși în avalanșe, au murit în explozii. Statistici oficiale spun 40. Soldații supraviețuitori spun sute.
În martie 1971, pe creasta Munților Făgăraș, Constantin Enache a învățat că frumusețea poate fi construită pe suferință, că triumful ingineriei poate ascunde tragedie umană, că posteritatea amintește drumul dar uită pe constructori.
Transfăgărășanul e cel mai frumos drum din lume. Dar pentru soldații care l-au construit, rămâne pentru totdeauna drumul unde prietenii lor au murit ca în război, în timpul păcii, pentru un proiect militar care a devenit atracție turistică.
Paradoxul e complet: Ceaușescu construise drumul de teama invaziei sovietice. Drumul a devenit celebru după ce Ceaușescu murise și Uniunea Sovietică dispăruse. Frica de război s-a transformat în destinație turistică numărul unu.
Dar sub festival de Ferrari și Lamborghini, sub selfie-uri și recenzii pe TripAdvisor, rămân poveștile nesupuse - soldați de 20 de ani care au săpat în stâncă cu târnăcopul, au plantat explozivi cu mâinile îngheșate, au murit în avalanșe și explozii, și nu au văzut niciodată drumul finalizat pe care astăzi îl admiră lumea întreagă.
Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.
