02/09/2026
Fă Rai din ce ai. Povestea noastră, de la capătul unui drumeag.
Fotografiile acestea sunt din arhiva noastră.
Unele au aproape 18 ani.
Când le privesc acum, îmi dau seama că poate am uitat și noi cât de puțin era aici la început.
În 2008 am cumpărat prima bucată de pământ.
Nu era ceea ce vedeți astăzi. Era aproape o mică junglă, la capătul unui drum de pământ atât de îngust și de greu accesibil, încât abia încăpea o căruță.
Dar noi am văzut ceva acolo.
Am văzut lacul. Munții. Liniștea. Și posibilitatea de a construi, într-o zi, un loc în care oamenii să vină cu drag.
Așa a început povestea Grădinilor Romane.
Am construit puțin câte puțin. Materialele de construcție, mobilierul și tot ce era necesar șantierului ajungeau până la strada principală. De acolo începea aventura: descărcam, mutam în mașini mici, în căruțe, în orice putea trece pe acel drum și coboram totul, bucată cu bucată, până la șantier.
Îmi amintesc și acum o dimineață, la ora 5. Eram cu o săptămână înainte să nasc gemenele și aveam un TIR de descărcat. Procedura era aceeași. Nu exista altă variantă.
În 2009 am primit primii oaspeți.
Unii dintre dumneavoastră poate vă amintiți acea perioadă. Când am deschis, încă nu aveam nici măcar draperii la toate ferestrele.
Așa am început.
Au urmat ani în care am muncit enorm, de la mic la mare. Nopți nedormite, concedii amânate, vise la care am renunțat. Fiecare an și fiecare ban reinvestit, ca să transformăm locul acesta în ceea ce este azi.
Când spun că am construit în familie, o spun la propriu.
Au muncit părinții mei, am muncit eu și am crescut copiii printre planuri, șantiere, pământ, flori și proiecte. Uneori, după cm vedeți, lângă o lopată mai mare decât ele.
Timp de 12 ani, aproape tot ce am câștigat am reinvestit în acest loc. Iar după acești 12 ani am continuat să construim, să îmbunătățim și să dezvoltăm.
Astăzi, când privim Grădinile Romane de sus, uneori ne este greu chiar și nouă să ne amintim cm arăta locul de la care am pornit.
Și acum, despre drum, pentru ca există ceva ce nu am reușit să schimbăm in toti anii astia: drumul de acces.
Și pentru că uneori citim că „nu ne interesează”, că „nu facem nimic” sau că un asemenea loc „ar trebui să aibă un drum mai bun”, cred că după 18 ani avem datoria să spunem și partea aceasta a poveștii.
Am pus aici anii noștri. Banii noștri. Munca părinților mei. O parte din copilăria copiilor mei. Ideile, încăpățânarea și foarte multe dintre lucrurile la care am renunțat pentru visul acesta.
Drumul nu este proprietatea noastră. Este un drum public.
Cu toate acestea, de-a lungul anilor am pus din resurse proprii zeci de mașini de piatră. Am plătit utilaje, buldozer, compactare și lucrări repetate de întreținere.
Problema este că un drum de pământ aflat în pantă nu poate fi reparat definitiv în acest fel.
Vine o ploaie puternică, apa sapă șanțuri, piatra pleacă la vale și o parte din muncă dispare într-o singură noapte.
Și o luăm de la capăt.
Un mic Sisif al nostru.
În paralel, din 2008 până astăzi, am făcut demersuri către autorități. Telefoane. Solicitări. Discuții. Cereri scrise.
Ani la rând am auzit variante ale aceluiași răspuns:
„Nu avem buget. Poate la anul.”
Am mers mai departe, către Consiliul Județean.
Răspunsul a fost că drumul este unul sătesc și nu intră în competența directă a instituției.
Și atunci am încercat altceva.
Ne-am gândit că poate problema nu este numai drumul. Poate trebuie explicat de ce merită dezvoltată această zonă.
Am conceput un proiect de dezvoltare pentru Lacul Bicaz, inspirat de modul în care sunt valorificate lacurile alpine europene. L-am documentat, l-am tipărit și l-am prezentat Consiliului Județean.
Am încercat să arătăm potențialul unei zone în care, atunci când noi am început, exista foarte puțină dezvoltare turistică pe malul lacului.
Continuăm să credem în acest potențial.
De aceea, atunci când ajungeți la noi după o ploaie puternică și găsiți porțiuni de drum cu gropi sau șanțuri, înțelegem nemulțumirea. O avem și noi.
Dar vă rugăm să nu o confundați cu nepăsarea.
În spatele locului pe care îl vedeți astăzi sunt 18 ani de muncă, investiții, proiecte, telefoane, cereri, drumuri făcute la autorități și foarte multe încercări de a rezolva inclusiv ceea ce nu depinde juridic de noi.
Am făcut Rai din ce am avut.
Iar pentru ceea ce încă nu am reușit să schimbăm, continuăm să încercăm.
Poate că, după 18 ani, acesta este răspunsul cel mai corect pe care îl putem da celor care ne spun că nu am făcut suficient:
Am investit bani, ani din viață, muncă, idei și foarte multă încredere în locul acesta.
Atât am putut noi.
Iar dacă cineva poate face mai mult pentru drumul acesta și pentru dezvoltarea zonei, îl așteptăm alături de noi.
Pentru că drumul spre Rai este, deocamdată, anevoios.
Dar Raiul de la capătul lui există.
Și, privind fotografiile de atunci și locul de astăzi, avem măcar o certitudine:
Fă Rai din ce ai. Se poate.
