Reședința Nițoiu, 916 DJ734, Voinești, Județul Argeș, Leresti (2026)

13/05/2026

Castrul roman de la Voineşti❗️

🇹🇩 de Marian I. Bădescu

Cuvânt înainte

Autorul nu este arheolog, cercetător, specialist sau erudit. Este, aşa cm notează prof. univ. Alexandru Barnea, „profesor de istorie la Voineşti Muscel, acum pensionar, cu merite excepţionale în colaborarea cu specialiştii în arheologie clasică (în special din Bucureşti şi Piteşti ca, de pildă, Dumitru Tudor, Radu şi Alexandru Vulpe, Emilian Popescu, Cristian M. Vlădescu, Ioana Bogdan Cătăniciu, Constantin C. Petolescu, T. Cioflan ş.a), şi, totodată, în identificarea, semnalarea, şi protejarea unor vestigii antice, în specila romane, din zona în care a profesat neîntrerupt şi conştiincios din 1964”. Domnia sa a ţinut să precizeze, într-un fel de prefaţă la notele acestui studiu, pe bună dreptate, cele ce urmează: „Autorul articolului de faţă crede că prin modestele sale descoperiri ca, de pildă, castrul şi termele romane, ţigle ştampilate cu numele legiunii romane XI Claudia şi ale cohortei I Flavia Commagenorum, un nou segment de val roman („troianul) la NE de Câmpulung şi reidentificarea valului roman descoperit de Gr.Tocilescu şi P. Plonic pe teritoriul comunei Valea Mare (jud. Argeş), a contribuit într-o oarecare măsură la elucidarea unor aspecte controversate, privind limesul de SE al Daciei, aşa zisul limes Transalutanus”.

Autorul, într-una dintre comunicările prezentate în cadrul sesiunilor muzeului din Câmpulung, ţine să mai adauge: „conştienţi de la început că munca de cercetare este dificilă şi anevoioasă, dar nobilă, interesantă şi frumoasă, că această muncă cere pasiune, perseverenţă, răbdare şi sacrificiu pentru a învinge inerentele obstacole ce ți se pun în cale, am cutezat să ne angrenăm la aceasta, consolându-ne la gândul că nu va fi zadarnică”.

Pentru o mai sigură documentare am vizitat mai multe muzee: Muzeul Naţional de Istorie a României, muzeele Alba Iulia, Deva, Corabia, Orlea, Slăveni, Piteşti, Jidava, Câmpulung.

Am întreprins numeroase deplasări pe teren, parcurgând o bună parte din limes Transalutanus (la castrele de la Săpata de Jos, Albota, Părcăreni, Jidova, Rucăr-Scărişoara), observând, notând, măsurând, fotografiind şi am cules informaţii de la localnici (mai cu seamă de la bătrânii satelor). În felul acestea am adunat un bogat material de teren, căruia i s-au adăugat articole din reviste şi ziare cu cele mai recente descoperiri arheologice.

Am făcut ucenicia pe câteva şantiere arheologice: la Jidova, sub îndrumarea apreciatului arheolog Em. Popescu; pe şantierele din Oltenia, la necropola romano-bizantină unde îşi desfăşura activitatea Gh. Popilian, sub ale cărui observaţii am luat lecţii de cercetare a mormintelor; la cetatea Sucidava şi la marele castru de la Slăveni, conduse de cunoscutul istoric şi arheolog Dumitru Tudor.
Cartea de faţă este o modestă încercare de a aduce în faţa cititorilor cele mai recente, dar şi cele mai controversate date cu privire la graniţa de sud-est a Daciei romane: limes cis-alutanus cm l-a numit Gr. Tocilescu, dar mai cunoscut sub denumirea de limes transalutanus, aşa cm apare în literatura de specialitate, parte integrantă a limesului imperial „Dacicus”.

Volumul de faţă este rezultatul unor îndelungate investigaţii arheologice de teren, limitate prin forţa împrejurărilor, completate cu date recente din publicaţiile de specialitate, precum şi cu semnalări din presa centrală şi locală. Pentru a o face cât mai accesibilă, am încercat să folosim în exprimare un stil care să îmbine cât mai armonios pe cel de popularizare cu cel academic. În ce măsură am reuşit acestea, lăsăm la latitudinea cititorilor să aprecieze.

Totodată, doresc să aduc cuvenitele mulţumiri tuturor acelora care au fost alături de mine şi m-au sprijinit în această dificilă muncă de cercetare. Numărul lor este prea mare pentru a-i enumera pe toţi. Tuturor caldele mele mulţumiri. Aş dori totuşi să enumăr pe unii. Mai întâi, pe „micii arheologi”, elevi ai Şcolii Voineşti, care au trudit timp de mulţi ani alături de profesorul lor; de asemenea, pe unii locuitori ai comunei Voineşti, pe care i-am menţionat în carte.

Am lăsat la urmă, dar numai în ordinea redactării, familia (soţia şi copiii), faţă de care poate că nu mi-am îndeplinit întotdeauna îndatoririle de soţ şi tată. Sprijinul şi înţelegerea lor m-au ajutat în această nobilă muncă de cercetare.

Autorul

I. Repere fizico-geografice
I.1. Cadrul fizico-geografic

În zona submontană din sudul Carpaţilor Meridionali se află una dintre cele mai caracteristice depresiuni subcarpatice din sectorul getic - Depresiunea Câmpulungului-Muşcel: „o fâşie de culmi nu prea înalte (700-1000 m), domoale şi prelungi, despărţite de văile râurilor, Bratiei, Bughii şi Târgului”.

Depresiunea este delimitată la nord de culmile Iezerului, Strâmtu, şi Mateiaş, la est de Valea Dâmboviţei, la vest de Bratia; în partea de sud, de depresiunea intracolinară Schitu Goleşti.

În partea de nord a depresiunii, pe valea râului Târgului străjuită la vest de Dealul Măgura (891 m) şi la est de dealul Ciuha – Voineşti (741 m), se află una dintre frumoasele aşezări muşcelene – comuna Lereşti (jud. Argeş).
La sud de Lereşti, pe terasa înaltă (610 m) a cursului mijlociu al râului Târgului, la poalele celor două dealuri, dar şi pe platoul adiacent de la sudul dealului se află satul Voineşti (fostă comună, dispărută de pe hartă ca şi judeţul din care făcea parte – Muşcel).

Satul se delimitează geografic de comuna Lereşti (căreia îi aparţine din punct de vedere administrativ) în partea de nord prin Valea lui Pătru, în partea sudică se află oraşul Câmpulung cu care se învecinează (cartierul Vişoi); spre est are ca vecin comuna suburbană Valea Mare Pravăţ, iar la vest Bughea.

Localitatea este menţionată în mai multe documente: hrisoave, hărţi, cărţi.

Prima atestare se regăseşte în hrisovul din 1582 al lui Mihnea Turcitul; un alt hrisov (din 1584) datează din scurta domnie a lui Petru Vodă zis Cercel. Pe harta Aşezări muscelene atestate până la 1600, localitatea Voineşti datează din 1582. Pe harta elaborată de Carol Popp de Szathmary (1864) sunt menţionate cele două sate ale localităţii Voineşti: Răceni şi Valea Foii. În Dicţionarul geografic al judeţului Muscel, al lui C. Alessandrescu (1893) sunt menţionate satele Răceni şi Valea Foii. Constantin Rădulescu Codin, în monografia Câmpulungul Muscelului istoric şi legendar, menţionează Voineştiul ca datând de la 1584, din timpul lui Petru Vodă Cercel.

Adăpostit de cele două dealuri, satul este ferit de vânturile puternice şi reci dinspre nord şi nord-est, de diferenţele mari de temperatură din iernile geroase şi de cele caniculare ale verii. Este favorizat şi de precipitaţiile bogate ce cad în cursul anului (754 mm pe m² în medie). Ca şi Câmpulungul în preajma căruia se află, dispune de un topoclimat specific. Vegetaţia preponderentă este cea ierboasă care a luat locul celei arborescente diminuată mult pentru a face loc păşunilor, fâneţelor şi culturilor, mai ales a pomilor.

Voineştiul, ca şi Câmpulungul în apropierea căruia este, se află situat la încrucişarea unor importante drumuri: DN 73 care face legătura prin culoarul transcarpatic (Rucăr-Bran) între Câmpulung şi Braşov; acest drum asigură legătura şi cu Piteşti (oraşul reşedinţă al judeţului Argeş); un altul, DN 72/A duce spre Târgovişte, iar DN 72/C spre Curtea de Argeş şi Râmnicu Vâlcea.

Această depresiune adăpostită, uşor de apărat şi la intersecţia numeroaselor căi de legătură cu alte zone de munte, deal şi câmpie, a făcut posibilă înjghebarea primelor locuinţe ale omului din acea îndepărtată epocă a pietrei târzii neolitic (6000-5000 î.Hr.), aici la Voineşti.

Satul Voineşti (comuna Lereşti), după cm confirmă descoperirile arheologice de pe cele două „maluri”, Redea (la vest) şi Cocoş (la est), este până în prezent prima localitate din zona Muşcelului unde au fost scoase la lumină vestigii arheologice eneolitice, reprezentând cultura Gumelniţa.

Mărturie sunt vetrele de foc, fragmente ceramice, şi uneltele de piatră: lamele şi microlitele din silex

I.2. Relaţiile dintre factorii fizico-geografici şi siturile arheologice din depresiunea Câmpulung Muşcel

Depresiunea se află situată în zona submontană a Carpaţilor Meridionali, între râurile Dâmboviţa la est şi Bratia la vest. La nord este delimitată de muntele Strâmtu (910m), alcătuit din conglomerate de bucegi, şi Mateiaşul (1241m), alcătuit din calcare titonice. La sud se află culmea Măţăului (1017m).

Relieful are aspectul unor văi largi, mărginite de culmi prelungi, nu prea înalte, cu frecvente şei care înlesnesc trecerea de la una la alta. Văile prezintă pe marginea lor numeroase terase accesibile aşezărilor omeneşti.

Vintilă Mihăilescu prezintă această depresiune a Câmpulungului astfel: „o fâşie de muscele înalte de 700-1000 m care prelungeşte Plaiurile Plăticăi spre est, peste o serie de văi strâmte (Cheile Bratiei, Bughei, cheile Râului Târgului). Între cele două strâmtori, culminează, la 875 m, muscelul Ciocanu[...] Între cheileBughii şi Râul Târgului muscelul Ciuhei cu spinarea rotunjită, în mare parte despădurit, abia atinge 743 m. Între cheile Râului Târgului şi Argeşelului se ridică până la 1017 m muscelul Măţăului, terminat prin plai neted sau slab ondulat”.

Înconjurată de muscele (Ciocan, Ciuha, Măţău şi Groapa Oii), dominată la nord de masivul cristalin al Iezerului, depresiunea Câmpulungului „este una dintre depresiunile subcarpatice cele mai individualizate şi mai adăpostite din ţara noastră”.

Partea cea mai coborâtă a depresiunii (600 m altitudine) se află în zona oraşului Câmpulung, aşezat pe fundul văilor. Pe interfluvii, structurate sau netezite în pietrişuri levantine, argiloase, tufuri dacitice, marne miocene, altitudinea se ridică la 700 m.

În această depresiune, uşor de apărat, la intersecţia unor drumuri de largă circulaţie, a apărut un centru de schimb prin care dezvoltarea va deveni târg, iar mai apoi oraşul care şi-a luat numele de la înfăţişarea reliefului asemănător unui câmp lung. Acestui apelativ i se va mai adăuga apelativul de „muscel”, de la dealurile prelungi cu culmi netede, domoale şi şei care împrejmuiesc depresiunea. Prin alăturarea acestor apelative s-a format toponimul Câmpulung Muscel.

Asupra originii şi a datei înfiinţării oraşului, părerile sunt împărţite: unii autori pun înfiinţarea oraşului pe seama saşilor aduşi aici de cavalerii teutoni, în secolul al XIII-lea, când a fost construită şi biserica catolică Sf. Iacob cel Mare, numită ulterior Bărăţia. Alţi autori consideră că „oraşul Câmpulung Muscel s-a format ca multe alte oraşe medievale din Ţările Române, în secolul al XIII-lea, ca urmare a procesului intern de dezvoltare a societăţii româneşti, trecând prin fazele de sat, târg permanentizat şi oraş”.

C.D. Aricescu, autorul primei monografii a oraşului, „Istoria Câmpulungului”, consideră ca dată a înfiinţării oraşului anul 1215, când a avut loc descălecatul legendarului Negru Vodă; autorul se bazează pe inscripţia Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung.

În Letopiseţul Ţării Româneşti, apare ca dată de înfiinţare anul 1290, la fel ca într-o versiune arabă a unui vechi manuscris datat în 1658.

Cea mai sigură dată este însă lespedea tombală a comitelui Laurentius de Longo Campo, de la 1300, păstrată în ansamblul feudal Bărăţia din Câmpulung.

Repere fizico-geografice ale oraşului

Câmpulungul este localitatea urbană cea mai importantă din depresiunea propriu-zisă a Câmpulungului. Se află situat în partea central-nordică a Munteniei, în apropierea unor munţi din Masivul Făgăraş: Strâmtu la nord şi Mateiaş la nord-est, la 45°16' latitudine nordică şi 25°03' longitudine estică. Oraşul este aşezat în depresiunea subcarpatică, într-o poziţie favorabilă, la încrucişarea mai multor drumuri comerciale: spre Braşov (65 km, pe DN 73), asigurând şi legătura acestuia cu municipiul Piteşti, spre Târgovişte (60 km, pe DN 72) şi spre Curtea de Argeş şi de aici, spre Râmnicu Vâlcea (85 km, pe DN 72 C).

Aria actuală pe care se întinde este de 35 km², pe o lungime de 14 km. Cea mai mare parte a vetrei oraşului se află situată pe terasa de 35 m lărgime, dezvoltată pe ambele maluri ale Râului Târgului, începând cu cartierele Schei şi Vişoi, situate în partea de nord, unde se delimitează de zona rurală a comunei Lereşti-Voineşti şi continuând cu centrul şi partea sudică, unde se delimitează de comuna Schitu Goleşti. Deasupra acestei terase se trece gradual, printr-un glacis, la al doilea nivel de terasă ( mai îngust, de 10-12 m), observat mai ales pe versantul drept al văii, marcând limita vetrei oraşului. Terasa superioară, de circa 30 m, bine reliefată, apare discontinuu pe ambii versanţi ai văii, mai cu seamă sub dealul cu aspect de platou, dar puternic înclinat de la vest la est al Gruiului.

Cele mai vechi formaţiuni sedimentare de pe teritoriul oraşului sunt de origine oligocenă, de care se leagă apariţia izvoarelor minerale din parcul Creţulescu. Cuaternarul este prezent prin terasele superioară, medie şi inferioară ale Râului Târgului, pe care se desfăşoară vatra oraşului. Pe toată lungimea de 14 km oraşul este străbătut de un singur curs de apă (Râul Târgului) şi de câteva pârâiaşe firave al căror punct de confluenţă se află pe malul stâng al râului.

Râul Târgului îşi are obârşia în masivul Iezer-Păpuşa, din Carpaţii Meridionali. Cel mai important afluent este Râuşorul, pe care îl primeşte în zona montană. Pe teritoriul comunei Lereşti-Voineşti primeşte alte câteva pâraie care, în cursul lor spre punctul de vărsare, au secţionat dealurile unde îşi au izvorul şi au creat văi în de la care şi-au luat numele: valea Mărului, valea lui Pătru, valea lui Trandafir, valea Foii, toate pe teritoriul comunei Lereşti-Voineşti. Alte câteva pârâuri sunt Pietroasa, Valea Izvorului, Valea Rumâneştilor şi valea Bărbuşii.

Prin aşezarea sa geografică, clima oraşului, asemeni întregii depresiuni, este temperat continentală. Specificul reliefului oraşului, cu toată aşezarea sa destul de înaltă, este plăcută, un topoclimat localizat. Vânturile reci şi puternice dinspre nord şi est sunt stăvilite de dealurile care împrejmuiesc oraşul: spre est – Ciuha-Voineşti, Vişoi, Creţişoara, Flămânda, Chilii, iar spre vest – Măgura, Grui, Mărcuş şi Godeni.

Temperatura multianuală este de 8,1°C ; pentru luna ianuarie, cea mai rece, media este de –2,8°C, iar pentru cea mai caldă, iulie, este de 18,°C. Extremele se situează la –31,°C în ianuarie şi 36,5°C în iulie. Cantitatea de precipitaţii în media anuală este de 754 mm. Stratul de zăpadă este prezent în medie 63 de zile. Primul îngheţ se situează, în medie, în luna octombrie, chiar la început, iar ultimul în luna aprilie.

Solurile dominante sunt cele cambrice şi argiluvisolurile; aceste soluri au un potenţial scăzut de fertilitate, dar favorabil vegetaţiei arborescente. De aceea pădurile acopereau odinioară dealurile depresiunii cu diferite soiuri: fagul, specia predominantă, carpenul, mesteacănul, plopul şi specii din zona de contact – stejarul şi unele conifere. Pe valea Râului Târgului, în multe locuri, vegetaţia caracteristică este alcătuită din arbuşti, nelipsite fiind sălciile şi arinii.

Defrişările masive care s-au produs de-a lungul timpului au golit dealurile de vegetaţia arborescentă a pădurilor, locul ei fiind luat de păşuni, fâneţe şi de unele culturi agricole, precum cultura pomilor fructiferi (măr, păr, prun şi nucul, care a găsit un mediu prielnic dezvoltării sale). În ultimele decenii, activitatea umană a afectat masiv mediul înconjurător. Alături de defrişările masive, activitatea economică a dus la afectarea reliefului, chiar şi a celui major (producţia de materiale de construcţie), ceea ce va afecta în timp climatul local.

În strânsă legătură cu vegetaţia, a găsit un mediu prielnic şi fauna, reprezentată de specii locale precum râsul, jderul, veveriţa, dar şi a unor mamifere venite din zona de contact a dealurilor cu aceea a câmpiei – iepurele, vulpea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre lumea păsărilor, la fel de variată.
Condiţiile atât de favorabile vieţii, datorită tuturor factorilor fizico-geografici (aşezare, relief, climă), au permis omului din cele mai îndepărtate vremuri, să dezvolte aşezări stabile.

Siturile arheologice din depresiunea Câmpulungului Muscel

Cercetările arheologice întreprinse de Muzeul din Câmpulung (prin directorul Fl. Mârţu), împreună cu Institutul de Arheologie din Bucureşti (cercet. dr. D. Rosetti), au dus la descoperirea unei necropole din epoca bonzului timpuriu (1700-1600 î. Hr), în sudul oraşului, la Pescăreasa. Această descoperire, după cm afirmă autorii, i-ar îndreptăţi să o considere „dovada celei mai vechi aşezări stabile a omului, aici [...] aceasta nu este singura, ci doar o parte a unui cuprinzător repertoriu arheologic din depresiunea Câmpulungului. Aceleiaşi epoci a bronzului îi aparţin mormintele în cutie din lespezi de piatră (ciste), descoperite în câteva localităţi din vecinătatea oraşului: la Albeşti, în vest şi la Cetăţenii din Deal, în est. Din punct de vedere cronologic, acestea ar constituie primele situri arheologice din zonă.

De epoca fierului, perioada La Tène, sunt legate aşezările getice şi dacice desoperite pe aria oraşului (în cartierul Olari-Sf.Gheorghe) şi la Apa Sărată, Bughea de Sus şi Cetăţeni, pe Valea Dâmboviţei. Cea din urmă localitate este importantă pentru că aşezarea de aici este o cetate de piatră (davă), un complex arheologic din secolul II î.Hr, constituit dintr-un zid de piatră, pe latura sudică şi un turn de locuinţă, cu temelie de piatră de formă pătrată, cu laturile de 9 X 9 m. Dava avea rol important în relaţiile economice şi politice ale lumii dace. Fiind situată la intrarea în defileul Dâmboviţei, înainte de a se ajunge la pasul Bran, avea rolul de a dirija schimburile dintre Câmpia Dunării şi Transilvania. Dovadă stau vasele de provenienţă locală, dar şi de import (amfore din Rhodos, Cos, Cnidos), uneltele din fier (brăzdare, cuţite de plug, cleşte, nicovale, similare celor de la Grădiştea Mucelului din Transilvania), precum şi un tezaur de denari romani din epoca republicană (monedele se eşalonează în perioada 148-145 î.Hr.). Importanţa aşezării este demonstrată şi de numeroasele cercetări care s-au făcut aici încă din anul 1850 şi au continuat până în 1956. Nu lipsesc, însă, nici cercetările de dată mai recentă. Tot pe valea Dâmboviţei, chiar la intrarea în pasul Bran, se află un alt sit din epoca fierului: complexul roman de la Scărişoara, situat la nord-est de Rucăr. Este vorba despre un castellum de pământ, mai de curând descoperit şi de thermae (băi publice) care îl deserveau, aflate ceva mai la nord. Primele vestigii romane (un presupus castru) au fost scoase la iveală, în 1904, de către rucăreanul Dumitrache Băjan. Tot lui i se datorează şi descoperirea căii militare romane care trecea prin partea de vest a fortificaţiei. Dintre materialele arheologice descoperite în presupusul castru, cele mai importante sunt monedele romane (din păcate, dispărute), şi fragmentele de cărămidă cu ştampila tegulară a unei unităţi militare semnificativă pentru subiectul acestei lucrări, cohors II Flavia Bessorum. Alte ştampile tegulare, similare celor deja menţionate, au fost descoperite în castellum de I. Bogdan Cătăniciu (de la Institutul de Arheologie), în 1971, dovada sigură a faptului că aici a fost ridicat o aşezare militară în perioada împăratului Traian. Sfârşitul aşezării nu este cert, cei mai mulţi cercetători înclinând să considere că fortificaţia a fost abandonată la sfârşitul domniei lui Traian.

Situl cel mai important, cu vestigii romane, dar şi dacice, este cel de pe valea Râului Târgului, din sudul oraşului: castrul Sidova – Jidava – Jidova, situat la Pescăreasa (alte denumiri din literatura de specialitate sunt Grădiştea şi Apa Sărată), după cm apare în diferite publicaţii. Ruinele fortificaţiei militare romane, cu ziduri de piatră de râu, groase de 1,80-1,90 m, care cosntituiau incinta, precum şi cele ale clădirilor din interiorul acesteia (principia, pretorium, horreum), se păstrează şi astăzi. Acest castru este considerat cel mai mare şi mai important dintre cele 14 câte au fost descoperite pe aşa-numitul limes Transalutanus. În acelaşi timp, este şi cel mai cercetat castru. Primele investigaţii arheologice au fost făcute de L. F. Marsigli, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi menţionate în 1726. Primele săpături ample au fost efectuat în 1876, de către D. Butculescu, urmate de altele, realizate de Gr. Tocilescu şi P. Polonic, în 1901. După mai bine de jumătate de secol de întrerupere, cercetarea a fost reluată de Institutul de Arheologie, în 1962, sub conducerea lui Em. Popescu, iar din 1978, de către Constantin C. Petolescu.

Deși îndelung cercetat, data de început a castrului este încă subiect de dezbatere. Specialiștii au mai multe ipoteze: este de epocă traiană sau datează de la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr, din timpul împăratului Septimius Severus. Ceea ce este sigur este data încetării prezenței romane: mijlocul secolului al III-lea (245-247 d.Hr.), odată cu celelalte castre de pe acest limes, în urma atacului carpilor.

Cel mai nou sit arheologic din zonă este cel de la Voinești-Muscel, situat tot pe valea Râului Târgului, în partea de nord a orașului, în apropierea punctului „Gardă” (pe DN 73, km 54).

Vestigiile arheologice, descoperite în perioada 1969-1979 aparțin eneoliticului (3000-2000 î. Hr.), epocii bronzului timpuriu (2000-1700 î.Hr.), lumii geto-dace și epocii romane. Epocii romane îi aparțin thermele militare și castrul, de unde provin ștampile tegulare ale unităților militare care au construit complexul roman – legio XI Claudia și cohors I Flavia Commagenorum. De aceeași perioadă romană sunt legate identificarea unui nou segment al valului roman (Troianul), în nord-estul Câmpulungului, pe Calea Pietroasă și reidentificarea aceluiași val roman, descoperit de Tocilescu și Polonic, pe teritoriul comunei Valea Mare Pravăț.

În acest complex arheologic au fost descoperite primele locuințe din eneolitic, în care s-au găsit fragmente ceramice aparținând culturii Gumelnița, cea mai nordică prezență a acestei culturi în Muntenia. Pe două maluri, „Malul Redei” la vest și „Malul lui Cocoș” la est, în punctele Huihup și Măilătoaia, aflate la aproximativ 150 m unul de altul, au fost identificate mai multe vetre de foc. Pe una dintre ele (Măilătoaia) a fost găsit un fragment de vas decorat cu linii incizate orizontale și oblice, aflat pe ultimul strat de cultură gumelnițeană, în profunzime de 0,50 m. Peste acest strat de cultură gumelnițeană s-a suprapus un strat de cultură romană, format din cărămizi de mari dimensiuni care pavau vestiarul termelor.

În stratul de cultură romană au fost găsite și fragmente ceramice dacice, ceea ce ne face să credem că este o dovadă a conviețuirii dintre cele două populații în aceste așezări.

Succesiunea de civilizații, atestate de siturile arheologice prezentate succint, demonstrează că viața, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, nu a cunoscut întreruperi în această depresiune adăpostită și ușor de apărat a Câmpulungului Muscel.

1.3. Tradiție populară istorică și arheologie

În legendele, tradițiile și amintirile sale care constituie istoria vorbită și transmisă din generație în generație, poporul atribuie unor oameni de altădată, caracterizați de dimensiunea supraumană (jidovi sau tătari) construcțiile cu identitate pierdută, vechi ruine de cetăți, întărituri, valuri, șanțuri, movile.

„Jidov” trebuie luat în sensul de necredincios. În imaginarul colectiv, „Jidovii” au fost niște oameni cu puteri supranaturale. De la ei, spune poporul, ar fi rămas și numele unor dealuri (jidovii ori cetăți): cetatea jidovilor de la Micești, cetatea jidovilor de la Budeasa, cetatea Jidova de la Grădiștea-Câmpulung. Acest cuvânt care desemna probabil pe tătarii khazari și-a schimbat înțelesul cu vremea și a rămas un termen generic, neprecizat.

În tradiția populară din Oltenia și Muntenia, prin „Jidovi” și adesea prin tătari trebuie să înțelegem pe romani sau pe înaintașii lor, dacii. „Poporul român păstrează amintirea lui Traian, păstrează amintirea despre Urieși, despre Novaci, despre Jidovi și despre Tătari, amintiri că acestea au fost popoare mari și de aceea, atribuie acestor popoare paternitatea tuturor lucrărilor mari care se găsesc pe teritoriul Daciei”.

Tradițiile din unele sate muscelene păstrează încă vie nu doar acele cetăți și cetățui, dar și locurile pe care au fost ridicate lăcașuri de cult (biserici, schituri) pe care le atribuie jidovilor, cm ar fi biserica jidovilor de la Jidova-Câmpulung. Despre locul unde se afla biserica, P. Polonic notează: „La 300 m sud de cetatea de piatră pe malul înalt al Râului Târgului se găsește pe un colț de teren urmele unei cetăți mici de pământ... Această cetate se numește de locuitori 'Biserica Jidovilor”. Despre existența unei „biserici a jidovilor” la Rucăr, autorul descoperirii castrului, D. Băjan afirmă: „În istoria Câmpulungului a răposatului Costache Aricescu se menționează ruinele unei biserici zise 'jidovești sau tătărești' ce se găsește sub Posada sau Scărișoara”.

La circa 15 km nord de cetatea Jidova-Câmpulung se află comuna Lerești, pe aceeași vale a Râului Târgului. Despre vestigiile istorico-arheologice, C. Alessandrescu notează: „În comuna care a fost proprietatea Basarabilor se văd ruinele unei citadele pe care poporul o numește 'Cetatea Tătărească'. Aici se văd ruinele din palaturile Basarabilor, zidite se crede, din secolul al XIII-lea”.

O relatare puțin diferită ne este dată de C. Rădulescu-Codin: „Satul Lerești are o ruină de biserică la Roghina, ruinele unei cetățui și arme din ultimul război (1916-1918)”.

Cu privire la citadela-cetățuie, în afara de mențiunea ei cm se vede mai sus, tradiția populară păstrează amintirea că „citadela-cetățuia ar fi fost o construcție romană (un fort)”, după cm ne-a informat profesorul Stelian Rădulescu (fiu al satului), și că ar fi văzut ruinele acelei fortificații când era în clasele primare, în urma unei vizite la fața locului împreună cu învățătorul clasei.

Această supoziție se regăsește și la profesorul P. Dicu din Pitești care, probabil, a preluat informația din aceeași sursă. Cu privire la numele comunei, acesta presupune că s-ar putea să provină de la Ler (împărat roman) și nu de la boierii Lerești. Într-o publicație recentă, tot cu privire la Lerești, se afirmă că acesta este un „toponim format pe baza eponimului Ler atestat în tradiția locală cu afereza din Velerin și Veler + sufixul colectiv -ești, care indică organizarea socială pe baza de obște a așezării”.

Ruinele acelei citadele-cetățui continuă să rămână o enigmă chiar și acum, după mai bine de un secol de când au fost menționate; nu știm cu siguranță dacă ruinele cetății datează de acum 2000 de ani (deci dacă sunt romane), sau dacă datează dintr-o epocă mai târzie (din feudalismul timpuriu).

Într-un articol mai recent, profesorul P. Dicu își nuanțează punctul de vedere atunci când afirmă că „Satul Lerești are... ruinele unei cetățui, nu știm dacă se referă la vestigiile romane de la Voinești”.

Despre Voinești (fosta comună în județul Muscel), acum sat aflat în partea de sud a comunei Lerești, în nordul Câmpulungului cu care se învecinează, nici o publicație din cele amintite nu menționează ruine de cetăți jidovești-tătărești, cetățui sau o biserică a jidovilor.

C. Alessandrescu notează: „Voinești, comună rurală, plaiul Dâmboviței, la nord de Câmpulung, situat pe malul stâng al râului Târgului. Se compune din 2 cătune: Răceni și Valea Foii și se mărginește la nord cu comuna Lerești, la sud cu orașul Câmpulung și Mățău, la est cu Valea Mare și la vest cu Bughea... Aici sunt 2 biserici”.

În relatarea prezentată de mușceleanul C. Rădulescu-Codin se spune: „Spre miază-noapte e satul Voinești în dreptul fabricii de hârtie (pe partea dreaptă a râului) ce ține tot de Câmpulung. Satul Voinești (Valea Foii) a fost dăruit de Petru Vodă Cercel, Jupâniței Maria, în 1584. Pomenit în acte mai vechi și are încă vii urme ale luptelor din 1916”. Tradiția populară păstrată de-a lungul timpului în rândul localnicilor pomenește că pe Valea Foii (în vatra satului) în punctul „Măilătoaia” - Malul lui Cocoș (pe locul bisericii) ar fi fost un lăcaș de cult: o biserică sau poate un schit. Nu este singura versiune. După alți localnici ar fi fost un cuptor de var sau atelier. Într-o versiune mai recentă se menționează existența unei cetăți.

Toate aceste tradiții locale păstrate până în zilele noastre în legătură cu biserica jidovilor de la Grădiștea Câmpulung, Rucăr – Scărișoara și cu cele de la Lerești (punctul Roghina) ca și cele de la Voinești (punctul Măilătoaia) au o trăsătură comună: în toate aceste locuri au fost descoperite, în urma investigațiilor arheologice, vestigii romane, castre și castella. În cazul cetățuii de la Lerești încă nu este precizat locul acesteia și din păcate, nu s-au întreprins cercetări arheologice; în lipsa unor astfel de sondaje nu se poate preciza dacă cetățuia a fost un fort roman sau poate o fortificație dintr-o epocă mai târzie (din evul mediu timpuriu sau mijlociu), sec. XIII sau XIV-XV.

Cu privire la versiunile vehiculate de localnicii din Valea Foii, suntem acum în măsură să afirmăm în mod indubitabil că, în acel punct Măilătoaia de pe Malul lui Cocoș s-au aflat termele romane ale unui castru.

II. Istoricul descoperirilor de la Voinești

Ca mai toate descoperirile, indiferent de domeniul lor, și noua prezență romană de la Voinești-Mușcel își are istoria ei, destul de frământată și controversată. Aceste controverse au vizat noua descoperire, sub toate aspectele: ineditul, natura și, mai cu seamă, funcționalitatea construcției.

Începutul își are rădăcinile în urmă cu aproape patru decenii, în toamna anului 1969, când împreună cu învățătorul C. Becleanu și cu un grup de pionieri și elevi de la Școala Generală Voinești, comuna Lerești, județul Argeș, porneam pe urmele „Căutătorilor de comori” acțiune organizată de Ministerul Învățământului și Consiliul Național al Pionierilor. Locul unde s-a inaugurat primul sondaj arheologic era numit de localnici „Măilătoaia” - Malul lui Cocoș; un loc nesemnificativ până la acea dată, dar care avea să devină mai târziu cunoscut și chiar să intre în istorie.

În urma unui sondaj de suprafață constând într-o secțiune trasată pe direcția nord-sud, la puțin timp a fost scoasă la lumină o porțiune de zid care avea să se dovedească a fi ruinele unei construcții. Continuând sondajele și pe alte direcții (est-vest, nord-vest) au fost interceptate și dezgoliți alte ziduri ale unei construcții. Supuse unei riguroase cercetări, ruinele acelei construcții s-au dovedit a fi ale unei construcții romane și nu ale unei biserici sau ale unui cuptor de var, după cm se păstra tradiția populară în rândul localnicilor. Argumentele inițiale luate în considerare au fost elementele de tehnică constructivă, precum și faptul că zona nu ducea lipsă, la nord și la sud, de situri romane.

Convinși de noua prezență romană de pe limes Transalutanus, am adus la cunoștință noua descoperire arheologică printr-o comunicare lapidară în cadrul Societății de Științe Istorice, filiala Câmpulung Argeș, în noiembrie 1969. Mai târziu au fost trimise sumare comunicări Muzeului Județean Argeș, Consiliului Național al Organizației Pionierilor și o scrisoare invitație profesorului universitar Dumitru Tudor.

În 1970, am înștiințat, printr-un modest raport informativ, Institutul de Arheologie București, anunțând prezența unei noi fortificații romane: „Castru, castellum sau turn de apărare?”. Ipoteza avansată de noi nu a fost acceptată de Emilian Popescu (cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române), cu ocazia sondajului de urmărire efectuat împreună, în august 1970. Dl. Popescu înclina să creadă că ruinele acestei construcții, presupuse de noi a fi romane, ar fi de natură civilă, dintr-o epocă mai târzie (similare cu cele ale castrului de pământ de la Jidava).

Aceeași supoziție este asumată și de cercetătorul Ioana Bogdan Cătăniciu (Institutul de Arheologie) în articolul citat la nota 61.
Un al doilea raport a fost trimis aceluiași institut în 1972, cerut de arheologul Expectatus Bujor (tot de la Institutul de Arheologie), care a și făcut o vizită la fața locului, împreună cu alți cercetători ai institutului.

Așa a început istoria celor mai recente descoperiri arheologice de pe limes Transalutanus. Pentru mult timp, toate aceste comunicări au fost primite cu rezervă, neîncredere și scepticism. Ignorate, superficial cercetate, vestigiile romane de la Voinești au fost prezentate eronat și au stârnit îndelungi controverse, după cm se va vedea.

Pentru o informare cât mai corectă a istoriei acestei noi prezente romane de pe limesul Transalutanus, prezentăm publicului larg textul integral al a raportului informativ trimis în 1970 și retrimis în 1972 Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București.

III. Castrul de la Voinești Mușcel

Cercetarea castrelor din Dacia, a început încă din secolul trecut și nu se poate considera încheiată, după cm bine afirma M. Macrea: „Unele castre abia dacă au fost sesizate pe teren că există, urmele altora au fost distruse, iar existența altora e doar postulată...fără ca ele să fi putut fi identificate pe teren”. Din numeroasele exemple care confirmă această opinie, vom selecta doar câteva. Astfel, pe baza unor inscripții aparținând alei I Bosporanorum descoperite la Cristești (dep. Mureșului), N. Gudea și A. Zrinyi au considerat posibilă existența unui castru roman în acel loc; această ipoteză nu s-a confirmat. Și la Pietroșani (județul Teleorman) au fost descoperite inscripții cu ștampila legiunii I Italica; cercetările arheologice întreprinse în punctul ‘Reca Mare’ de către E. Moscalu n-au confirmat existența castrului.

Astfel de situații similare se întâlnesc și pe așa-numitul limes Transalutanus (granița de sud-est a Daciei romane): presupusele castre de la Valea Totiței (județul Teleorman), Budeasa Mică și Pitești (județul Argeș) nu sunt confirmate, cu toate că au apărut în unele publicații.

Au fost însă descoperite recent (în ultimele decenii ale sec. XX) noi fortificații pe linia întărită din vestul Munteniei: un mic castellum de pământ la intrarea în culoarul Rucăr-Bran, la Scărișoara, în câmpul Rucărului (județul Argeș), altul la ieșirea din culoar la Drumul Carului (comuna Moeciu de Jos, județul Brașov). Presupunerea existenței unui castru alături de terme, la Voinești, se baza pe descoperirile arheologice din 1974 și 1976 de pe Malul ‘Redei’ din punctele ‘Huihup’ și ‘Brazi’. În aceste puncte s-au găsit fragmente ceramice romane de import și de producție locală: unele de culoare roșiatică-cărămiziu, specifice secolului al II-lea, altele de culoare gri-cenușie, specifice secolului al III-lea d.Hr.

III.1. Ipoteza unui nou castru și confirmarea ei

În aprilie 1972, profesorul Dumitru Tudor a vizitat ruinele romane de la Voinești, și a considerat că ar aparține unui mic castellum de pământ asemănător cu cel de la Rucăr- Scărișoara, județul Argeș.

O altă surpriză ne va fi oferită de Flaminiu Mârțu, directorul Muzeului Câmpulung Muscel, care a negat caracterul inedit al descoperirii, notând: „Determinarea construcției din piatră, luată încă la sfârșitul secolului al XIX-lea în evidență de istoricul Tocilescu, a fost făcută printr-o primă, dar judicioasă campanie de săpături efectuate sistematic de Muzeul orășenesc Câmpulung cu sprijinul științific al arheologului Vlad Zirra, de la Institutul de Arheologie al Academiei de Științe Sociale și Politice a RSR”.

Cu privire la destinația/funcționalitatea construcției, dl. Mârțu afirma „construcția a fost o mică fortificație militară, în contextul Limesului Transalutanus sau poate o construcție civilă, de tipul acelor „villa rustica”, o fermă agricolă asemenea celei de la Hobița, lângă Sarmizegetusa”.

De cu totul altă opinie este cercetătorul Vlad Zirra, care a condus săpăturile din 1973. Într-un raport adresat muzeului local, el formulează următoarea concluzie: „Sondajul realizat la Voinești confirmă în mod cert existența unei construcții de epocă romană, a cărei epoci e sigur anterioară secolului al IV-lea. Mai ales complexul de nord arată o locuire îngrijită, dar a cărei semnificație nu o putem sesiza”.

Acestor controverse, firești, le-am răspuns în 1974, prin comunicarea „Termele romane de la Voinești – Muscel”, la sesiunea de comunicări științifice a Muzeului Argeș. În această comunicare arătam: „În comunicarea de față am încercat, cu modestele noastre dovezi arheologice și pe baza cercetărilor asupra vieții romane în Dacia, să demonstrăm că vestigiile romane de la Voinești nu sunt de caracter civil, cm presupun cei mai mulți cercetători; ele sunt doar o parte dintr-un ansamblu de construcții cu caractere militar; sunt terme militare, confirmate de o nouă dovadă: castrul descoperit în 1974, în urma a cinci ani de căutări, de cercetări și investigații de teren. După opinia noastră vestigiile romane de la Voinești-Muscel aparțin secolului al II-lea e.n (poate chiar din timpul lui Traian), ca și fortificațiile de la Drajna de Sus, Mălăiești, Târgșor - toate în județul Prahova și la Rucăr, județul Argeș”.
Noul castru este menționat pentru prima dată de D. Tudor, în 1978. În 1979 am prezentat ștampilele tegulare prin care demonstram existența castrului.

În 1978, D. Tudor va include noua romanitate de la Voinești – Lerești (castrul și termele) în lucrarea monografică Oltenia romană, iar trei ani mai târziu, prestigioasa revistă Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie (SCIVA), a Institutului de Arheologie va oferi spațiu articolului nostru, cu titlul Ștampilele tegulare de la Voinești Muscel, prin care demonstram existența castrului și a termelor.

Anul următor, noua prezență romană de la Voinești Lerești va fi integrată în contextul lumii romane de către Istituto Italiano per la Storia Antica, prin Giovani Forni.

Existența castrului a fost mai întâi anticipată, postulată în 1972, iar confirmarea acestuia am adus-o la cunoștință în 1979, când am prezentat comunicarea cu titlul „Un nou castru pe limesul Transalutanus la Voinești-Mușcel”. În acest context am afirmat:

„Până acum, noi nu am reușit să argumentăm în mod indubitabil existența noului castru, după cm nici la Cristești și nici la Pietroșani inscripțiile militare nu au fost suficiente pentru confirmarea presupuselor castre; și într-un caz și în altul, mai lipsea ceva: la Voinești, inscripțiile, iar la Cristești și Pietroșani, urmele materiale”.

Confirmarea noului castru de pe limes transalutanus de la Voinești, era deja atestată în 1976 de două inscripții cu ștampila unităților care l-au ridicat, împreună cu edificiul termal situat la circa 40 metri est de castru, descoperit în 1969. Ștampilele au fost ultimele vestigii romane din suita descoperirilor de la Voinești. Descoperirea lor este rezultatul unor căutări îndelungate și a unei fericite întâmplări din 1976. În aceea toamnă mă aflam cu elevii la lucrările agricole în punctul ‘Lăzărescu’ din incinta castrului, situat la aproximativ 70-80 m de locul unde au fost descoperite primele vestigii romane.

Prima cărămidă ștampilată a fost recuperată la suprafață. Din același loc au fost recuperate, prin sondaj de urmărire (o casetă de 2 X 2 m), încă două cărămizi, din care, una cu inscripție ștampilă. Aceste cărămizi făceau parte dintr-un pavaj al unei clădiri executat în tehnica opus spicatum. Starea lor fragmentară ne-a creat mari dificultăți pentru lectura corectă a lor.

1. Cărămidă fragmentară 19 x 6 x 2,5 cm; cartuș dreptunghiular incomplet, ??în tabula ansata?? lat de 2 cm; lectura Leg[io] XI C[laudia] P[ia] F[idelis] ? Se păstrează la punctul muzeistic al Școlii Generale Voinești – nr. inventar 31. Cronologic se încadrează la începutul secolului al II-lea și este similară primelor tipuri de ștampile de la Drajna de Sus și Târgșor; prin analogie cu aceste tipuri se poate presupune că ar mai fi fost și [Pia Fidelis] ?

II. Cărămidă fragmentară, 12,5 x 10,5 x 2 ; ștampila în cartuș dreptunghiular, simplu, incomplet, lat de 2 cm. Litere în relief, înalte de 1,5 cm (excepție litera o, care e de 0,7 cm) ; lectura : [Co] h(ors) (I) Com(magenorum). Se păstrează la același punct muzeistic, cu nr. inv. 32. Datează tot de la începutul secolului al II-lea d.Hr. Este asemănătoare cu cel de-al doilea tip de ștampile descoperit la Drajna. Aceste ștampile sunt dovezi care atestă, în mod cert, că termele și castrul de la Voinești-Mușcel au fost construite de detașamente care aparțineau legiunii XI Claudia și cohortei I Flavia Commagenorum.

Ștampile cu legiunea XI Claudia au fost descoperite până în prezent și în alte centre, la Drajna de Sus, Târgșor (ambele în jud. Prahova), iar mai recent și la Pietroasele (jud. Buzău), toate în nordul Munteniei. Această legiune (subunități ale acesteia) este prezentă și în castrele din Oltenia, la Buridava (Stolniceni, municipiul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea), Romula (comuna Dobroslăveni, satul Reșca, județul Olt) și la Slăveni (comuna Gostavățu, jud. Olt).

Cohors I Commagenorum este atestată la Drajna de Sus, Acidava (Enoșești, comuna Piatra Olt, jud. Olt), Romula și la Slăveni. Prezența acestor detașamente ale legiunii XI Claudia și a cohortei I Flavia Commagenorum în fortificațiile amintite, pune în legătură existența noului castru confirmat, cu aceea a fortificațiilor din nordul Munteniei, cât și a celor de pe Olt, amintite.

III.2. Descrierea castrului

Raportat la contextul limesului Transalutanus, noul castru se află situat între Jidava, la sud (cca. 11 km). și castellum-ul de la Rucăr (cca. 23 km). De acesta din urmă se leapsă printr-o existență similară în timp, ambele datând de la începutul secolului II (din timpul lui Traian). Există, însă, și deosebiri: primul a fost construit de cohors II Flavia Bessorum, a avut o existență scurtă (117-118) și a fost abandonat relativ repede (nefiind integrat ulterior în limes Transalutanus); cel de la Voinești a fost construit de detașamente ale legiunii XI Claudia și cohors I Flavia Commagenorum, a fost integrat în limes Transalutanus și a împărtășit aceeași soartă vitregă ca și celelalte castre de pe acest limes, în urma evenimentelor de la mijlocul secolului al III-lea d.Hr.

În ceea ce privește vecinul de la sud, din punctul nostru de vedere, noua prezență romană de pe limesul Transalutanus de la Voinești-Mușcel, presupune o strânsă legătură cu importanta fortificație romană de la Jidava și noi opinăm în favoarea unei existențe simultane a celor două castre. Adăugăm la argumentele de până acum noi dovezi: inscripții militare care atestă în mod concludent prezența unor detașamente ale legiunii XI Claudia și a cohortei I Flavia Commagenorum în castru de la Voinești; nu excludem prezența acestor unități militare și în castrul Jidava, poate chiar participarea lor la construcția acestei fortificații.

De fapt, o astfel de ipoteză o întâlnim și la cercetătoarea I. Bogdan Cătăniciu care afirma: „Dintre castrele de pe linia de fortificații transalutană cel de la Jidava ar putea avea începutul deja în timpul lui Traian...” și adaugă: „până ce cercetările de la Jidava nu vor elucida data lui de întemeiere, ne pare de mare semnificație fragmentul de cărămizi cu inscripție cu caracter cursiv. O inscripție fragmentară pe trei rânduri, publicată de D. Tudor și citită CAN DIDUS MIL(es) LEG(ionis) XII I EG(minae)... Credem că rândul 3 al inscripției nu poate fi întregit cu numele legiunii XIII Gemina și propunem numai pe baza desenului publicat, lectura FEC(it), litera F fiind parțial ruptă, dar îl putem bănui ca fiind al uneia dintre cele ce au servit în armata Moesiei inferioare, în a cărei rază de acțiune s-a aflat teritoriul muntean. Ipotetic rândul 3 s-ar putea completa cu prescurtarea XI Claudia luând în considerare că la Jidava s-a descoperit cu ocazia săpăturilor făcute de D. Polonic în 1901, o inscripție fragmentară IX.

Rămâne totuși un semn de întrebare: dacă noul castru de pe limes Transalutanus de la Voinești își are existența legată de cel de la Rucăr și de celelalte castre din nordul Munteniei și dacă acestea și-au încetat existența la sfârșitul domniei lui Traian, cel de la Voinești Mușcel își va fi continuat existența? Noi credem că da.

Un prim argument ce întărește această presupunere îl constituie faptul că nu a rămas în afara valului roman chiar dacă se afla la aproximativ 1200 m sud-est de acesta. Un alt argument îl preluăm prin analogie de la Paul MacKendrick, care, referitor la părăsirea castrelor din nordul Munteniei arăta: „Înțelegerea încheiată de Hadrian prin care tribul local al roxolanilor era plătit, de fapt, să renunțe la ostilități, face de aici înainte inutilă menținerea acestor castre. Pe de altă parte, Angustia (acum Brețcu), castru care păzea accesul prin pasul Oituz în provincia Dacia, era important din punct de vedere strategic și nu se putea renunța la el.

Același lucru se poate spune și despre castrul de la Voinești, care, împreună cu cel de la Jidava, avea aceeași misiune: asigurarea pazei culoarului Rucăr-Bran, cea mai importantă și lesnicioasă cale de legătură dintre Muntenia și Transilvania, cât și pe aceea spre Curtea de Argeș și Pitești. Ori, existența castrului Jidava, dovedită cert până la mijlocul secolului III d.Hr., constituie o dovadă în plus și a existenței castrului de la Voinești, până la marea și puternica invazie carpică din 245-247 d.Hr., care a pus capăt întregii linii de fortificații din vestul Munteniei. Urme ale unui puternic incendiu s-au putut constata și la termele castrului de la Voinești; cele două conducte de plumb recuperate cu ocazia sondajului din 1969, aveau la baza lor aproximativ 8 kg de plumb rezultat din topirea capetelor superioare, a căror formă neregulată nu lasă nicio urmă de incertitudine în această privință. Dar, nu este exclus ca distrugerea violentă a acestor terme să fi avut loc și cu ocazia evenimentelor tulburi de la sfârșitul domniei lui Traian. Deși presupunerile noastre par în mai multe privințe demne de a fi acceptate, rămân totuși presupuneri până când noi și certe dovezi arheologice le vor confirma.

Nu încercăm să ne hazardăm și nici să exagerăm importanța recentelor descoperiri arheologice de pe limes Transalutanus, dar prezența unor detașamente ale legiunii XI Claudia și a cohortei I Flavia Commagenorum, atestate în mod cert pentru prima dată pe acest limes ar putea avea, după părerea noastră, aceeași valoare documentară ca și pridianum-ul cohortei I Hispanorum. Tocmai lipsa unor astfel de inscripții militare a dat naștere la opinii diferite în rândul istoricilor în problema vestului Munteniei divizându-i în susținători ai menținerii permanente a vestului Munteniei în cadrul Daciei romane și cei care consideră că stăpânirea romană ar fi revenit în această zonă la sfârșitul secolului II e.n. (în timpul lui Septimius Severus).

Acum, mai mult ca oricând, suntem poate mult mai aproape de a da un răspuns cu un grad de certitudine mai mare la întrebarea care dintre cele două orientări s-a dovedit a fi cea mai aproape de realitate. În lumina acestor noi descoperiri arheologice, se pare că răspunsul înclină în favoarea susținătorilor menținerii permanente a vestului Munteniei în cadrul granițelor Daciei romane.

Se pare că ne aflăm foarte aproape de confirmarea ipotezei prof. D. Tudor, care, privitor la colțul nord vestic al Munteniei face următoarea afirmație: „Este probabil (și cercetări viitoare rămân a clarifica) că în hotarele Daciei inferioare intrau și alte regiuni de la apus de Oltul transilvănean și din colțul de nord-vest al Munteniei”.
Ori, noul castru de pe limesul Transalutanus se află situat tocmai în acest colț nord-vestic, iar prezența detașamentelor XI Claudia, aproape sigură și la castrul Jidava, și a cohortei I Flavia Commagenorum constituie dovezi ce par să sprijine această ipoteză.

Cât privește răspunsul la întrebarea când și în timpul cărui împărat roman a fost construit limesul Transalutanus, considerăm că o linie de fortificații de o asemenea importanță și complexitate ca cea din vestul Munteniei, nu poate fi pusă doar pe seama unui singur împărat, fie el chiar Septimiu Severus; ni se pare mai acceptabilă și ne alăturăm întru-totul viziunii prof. M. Macrea, care, în această privință nota: „Înfiriparea acestui sistem defensiv a început încă pe timpul războaielor dacice dar o formă bine organizată a primit abia după cucerire, pe timpul împăratului Traian, fiind mereu amplificat de către toți împărații următori, fiecare dintre ei contribuind la întărirea și desăvârșirea lui”. În această privință, noile descoperiri arheologice de la Voinești-Mușcel, corelate cu cele de la Jidava din ultimii ani, justifică afirmațiile cercetătorului Em. Popescu, care considera că vechea ipoteză a construirii limesului Transalutanus în timpul lui Septimiu Severus, trebuie să fie repusă în discuție. De asemenea considerăm că ipotezele cercetătoarei I. Bogdan Cătăniciu în favoarea existenței castrului Jidava încă din timpul lui Traian, ca și prezența unor detașamente ale legiunii XI Claudia la acest castru nu mai sunt simple prezumții, ci mai degrabă realități sigure, în sprijinul cărora noi aducem dovezi concludente: inscripții romane cu conținut militar, tocmai ceea ce caută și se așteaptă să fie date la lumină și la Jidava.
........................................................................

Disputa paternității tezaurului de denari romani imperiali de la Măgura Câmpulung-Muscel
în Evenimentul Muscelean din 12.03.2002 - pag. 8

În iunie 1975, un grup de militari au descoperit întâmplător pe patul stâncos al pârâiașului Insei din apropierea dealului Măgura (nord-vestul Câmpulungului), 18 monede de argint, toate aceste monede au fost aduse și predate/donate Muzeului orășenesc.
În lunile următoare (iulie-august), conducerea muzeului a întreprins investigații la fața locului și a mai recuperat încă 31 de monede de argint din aceeași albie a pârâului menționat; numărul total al monedelor recuperate a fost de 49.

După un studiu minuțios, conducerea muzeului (Fl. Mârțu și St. Trâmbaciu) au dat publicității descoperirea, concluzionând: monedele de argint descoperite la Măgura-Câmpulung fac parte dintr-un tezaur de denari romani imperiali, emisiuni de la 11 împărați romani din mai multe dinastii. Unul (cel mai vechi) datează din timpul împăratului Vespasian (69-79 d.Hr.). Un altul este databil în perioada lui Domițian (81-96 d.Hr.). Tot un denar din tezaurul în discuție a fost emis în timpul lui Traian (98-117 d.Hr.). Din timpul dinastiei Antoninilor mai fac parte doi denari din timpul lui Antoninus Pius (138-161 d.Hr.), unul de la Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.) și șase de la Commodus (180-192 d.Hr.).

Cei mai mulți denari din tezaur sunt emisiuni din timpul dinastiei Severilor: 16 din timpul lui Septimius Severus (193-211 d.Hr.), 11 de la Caracalla (211-217 d.Hr.), unul de la Macrinus (217-218 d.Hr.), cinci de la Heliogabal (218-222 d.Hr.) și patru din timpul împăratului Severus Alexander (222-235 d.Hr.).

Monedele au fost bătute în mai multe ateliere; un număr mare (45) în atelierele din Roma, 3 la Antiohia și 1 la Laodiceea în Siria.
Tezaurul este un unicat și singurul de acest fel din zona Muscelului, afirmă autorii. Un astfel de tezaur a mai fost descoperit în castrul de la Săpata de Jos, județul Argeș, cu monede databile în secolele II-III d.Hr.

Autorii studiului tezaurului dat publicității consideră că acesta ar aparține romanității de la Jidava, notând: „Locul ales se afla desigur și în antichitate izolat, ceea ce era uzual în atari ocazii, când tezaurele nu se ascundeau în incinta așezării, ci în afară. În linie dreaptă, spre est, cercetări arheologice recente au descoperit o construcție romană contemporană, cu funcționalitate civilă, căci materialele militare lipsesc. Dar spre sud, 4 km depărtare de oraș, în plină viață profesională militară, castrul Jidava care „extra muros” includea o intensă viață civilă, în strânse contacte cu viața domestico-militară a castrului”.

Acest punct de vedere al autorilor (atribuirea acestui tezaur de denari de la Măgura-Câmpulung romanității de la Jidava) nu pare suficient de argumentat. În primul rând, autorii studiului publicat evită să prezinte distanța reală a locului de descoperire față de castrul de la Jidava, ceea ce lasă să se creadă că ar fi doar 4 km, când de fapt sunt 11 km. În al doilea rând, nu fac mențiune de castrul de la Voinești; amintesc în treacăt doar de construcția romană pe care din păcate o consideră civilă, când în realitate aceasta este de natură militară (thermae); nu amintesc nimic de inscripțiile cu ștampila unităților prezente în castru (legiunea XI Claudia Pia Fidelis și cohorta I Commagenorum).

Toate aceste limitări ale analizei originii tezaurului de la Măgura-Câmpulung ne determină să considerăm ca neîntemeiată atribuirea propusă și să avansăm ipoteza, credem noi mult mai plauzibilă, că tezaurul ar fi aparținut mai degrabă romanității de la Voinești, aflată doar la 1 km distanță de locul de descoperire. Chiar și logica pledează în favoarea acesteia: de ce ar fi fost nevoie ca proprietarul tezaurului să parcurgă 11 km pentru a-l ascunde, când existau atâtea posibilități de ascundere mai aproape de Jidava?

Noi ne considerăm îndreptățiți să atribuim paternitatea acestui tezaur romanității de la Voinești. Dacă ipoteza noastră se va confirma, aceasta ar fi cea mai sigură dovadă a continuității prezenței romane de la Voinești și după evenimentele tulburi de la sfârșitul domniei lui Traian și integrarea castrului în contextul limesului de sud-est al Daciei romane (așa-zisul Transalutanus).

M. I. Bădescu

🇹🇩 Continuarea în cartea ”Castrul roman de la Voineşti”❗️
de Marian I. Bădescu

, , , ,

Reședința Nițoiu

23/05/2026

13/05/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category