07/04/2020
Dumnezeu ne-a trimis câte un semn, în fiece zi. Prin noi, prin părinți, prin copii, prin oamenii pe care i-a adus în cale. Pământul ne-a implorat mereu să îl lăsăm să respire. Ghețarii au plâns că e prea cald și că Planeta fierbe. Pădurea ne-a implorat să o lăsăm să crească. Preoții ne-au așteptat la altare. Bunicii și-au plâns singurătatea în batistă. Părinții ne-au telefonat să dăm mai des pe-acasă. Copiii au gângurit, în limba lor, să ne jucăm mai mult cu ei. Suferinzii ne-au așteptat, tăcuți, pe paturi de spital. Cei înfometați ori însetați ne-au întins mâna, pe stradă. Nu i-am văzut, nu i-am auzit, ori poate am crezut că e firesc să ne vedem de ale noastre. Dar goana spre a avea și furia spre a înfiera ne-au adus nicăieri. Am clevetit, ne-am răzbunat, am arătat cu degetul, nu am iertat. Am scos din noi, ca untul, invidia, răutatea, ura și disprețul. Trufia a dat și ea pe-afară. Ni s-a părut că soarele ni se cuvine să răsară, că apa e firesc să curgă, că noaptea e menită să ne odihnească. Am cutezat să luăm cuvântul lui Dumnezeu în derâdere. Ba chiar să-l înfruntăm. Să acceptăm nefirescul, ca fiind firesc. Am întors viața, pe dos, ca pe o haină cu două fețe. Și am îmbrăcat-o hidos. Am făcut aerul irespirabil. Am permis tehnologiei să ne domine, războaielor să ne copleșească. Am trimis peste oceane tineri, departe, în războaie și i-am adus în sicrie, numindu-i eroi. Parcă, o dată la o sută de ani, Dumnezeu murmură spre noi, ori clipește. Așa, cm murmurau bunicii când le ieșeam din vorbă, sau când ne dojeneau părinții pentru că nu salutam respectuos pe stradă. Nu e mai mult. E un murmur. Din care trebuie să învățăm. Azi alergăm haotic și, nimic din ceea ce era nu mai este. Apa nu mai e apă, pâinea nu mai e pâine, aerul nu mai e aer, leacurile nu ne mai ajung. Avem liste de cereri. Străzile se golesc. Mașinile se opresc. Piețele pustiesc. Astăzi am vrea să dăm b***a în biserici, dar uleiul din candelă nu-i de ajuns pentru toți. Până la panică și deznădejde ar mai fi doar un pas. Numai că Dumnezeu ne privește. Clipește și murmură. Ne trimite trupurile în spitale și icoanele în suflet. Împlinește menirea doctorilor pe Pământ și misiunea preoților, în altare. Ne ridică de umeri și ne arată poteca cea bună. Din nou. În limbajul noii tehnologii, Dumnezeu resetează Planeta, îngăduind să cădem, să suferim, pentru a ne ridica mai apoi și a o lua, din nou, de la capăt.
