28/05/2026
# Ai fost vreodată la Sovata? Stațiunea cu vile superbe, lacuri sărate și o poveste care începe de la sare
Ai ajuns vreodată la Sovata și ai avut senzația că locul nu seamănă cu o stațiune obișnuită? Pe de o parte vezi lacuri sărate, păduri și alei liniștite. Pe de altă parte, printre copaci apar vile vechi, cu balcoane din lemn, acoperișuri elegante și aerul acela de stațiune din alt secol. Parcă fiecare clădire pare să ascundă o poveste.
Sovata nu a fost de la început o stațiune cochetă. La origini, locul a fost legat de sare. Prima mențiune documentară a așezării datează din 1578, într-un act al principelui Cristofor Bathory, legat de paznicii exploatărilor de sare. Așadar, înainte să fie cunoscută pentru tratamente, lacuri și vile, Sovata era o așezare mică, formată în jurul unei bogății naturale ascunse în pământ.
Te-ai fi gândit că o stațiune atât de frumoasă a pornit, de fapt, de la sare și de la oamenii care o păzeau? În documente vechi apar doar câteva familii, iar viața localnicilor era simplă: pădure, animale, agricultură, cărăușie și muncă grea. Nimic nu anunța încă faptul că locul avea să devină una dintre cele mai cunoscute stațiuni balneare din România.
Apele sărate au schimbat însă destinul Sovatei. Localnicii le foloseau pentru băi cu mult înainte ca zona să devină faimoasă. Apoi au început să vină și oameni mai înstăriți, atrași de apa sărată, aerul curat și peisajul de la poalele Munților Gurghiu. Încet-încet, locul a început să fie privit nu doar ca o așezare de munte, ci ca un refugiu pentru sănătate și odihnă.
Momentul care a schimbat totul a venit în 1872, când au fost puse bazele primei băi publice din localitate, numită Gera. Câțiva ani mai târziu, aceasta a fost autorizată ca baie terapeutică. De aici, Sovata a început să crească rapid. În jurul băilor au apărut vile, case de vară și clădiri pentru vizitatori. Stațiunea începea să prindă formă.
Dar adevărata comoară a Sovatei avea să apară puțin mai târziu: Lacul Ursu. Între anii 1875 și 1881, în urma unor procese naturale, s-a format cel mai cunoscut lac al stațiunii. Astăzi, Lacul Ursu este considerat cel mai mare lac sărat helioterm din Europa. Asta înseamnă că apa lui are un fenomen special: poate păstra căldura soarelui în straturi, iar la anumite adâncimi devine mai caldă decât la suprafață.
Nu sună aproape incredibil? Un lac format natural, cu apă sărată, înconjurat de pădure, care a ajuns să transforme o localitate întreagă într-o stațiune celebră. Forma lui, asemănată cu o blană de urs, i-a dat și numele care astăzi este cunoscut de turiști din toată țara.
După apariția Lacului Ursu, Sovata a intrat într-o nouă etapă. Fondatorul stațiunii moderne, Illyes Lajos, a înțeles valoarea locului și a pus bazele Stațiunii de Sus în anul 1900. Apoi, prin cumpărarea Băilor Gera, cele două zone balneare au fost unite. Din acel moment, Sovata a început să se transforme într-o stațiune adevărată, cu tot ce însemna confort pentru vremea aceea.
Au apărut drumuri mai bune, legături feroviare, apă curentă, canalizare și tot mai multe vile. Iar aici vine una dintre cele mai frumoase părți ale poveștii: arhitectura. Sovata nu este fermecătoare doar pentru că are lacuri sărate, ci și pentru că păstrează imaginea unei stațiuni elegante de altădată.
Dacă te plimbi astăzi prin zona veche, observi vile care par desprinse din fotografii interbelice. Unele au balcoane lucrate în lemn, ferestre mari, pridvoare, detalii decorative și acoperișuri înalte. Nu sunt simple clădiri. Sunt urme ale unei epoci în care oamenii mergeau la băi nu doar pentru tratament, ci și pentru aer, socializare, odihnă și prestigiu.
În perioada interbelică, Sovata a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni cu băi sărate din România. A fost vizitată de turiști din multe zone ale țării și chiar de membri ai familiei regale. Până în 1939, în stațiune fuseseră construite peste 100 de vile. Imaginează-ți cm arăta locul atunci: lacuri, pădure, trăsuri sau automobile de epocă, turiști îmbrăcați elegant și vile ridicate printre copaci.
Apoi istoria a schimbat din nou fața locului. Al Doilea Război Mondial, perioada comunistă și naționalizarea au afectat multe dintre vilele și dotările balneare. Stațiunea a continuat să funcționeze, iar în 1952 Sovata a fost declarată oraș. În anii următori s-au construit hoteluri, baze de tratament și infrastructură nouă, dar farmecul vechilor vile a rămas o parte importantă din identitatea locului.
După 1990, Sovata a trecut prin ani grei. Unele clădiri s-au degradat, unele hoteluri și vile au avut nevoie de investiții, iar stațiunea părea pentru o vreme că și-a pierdut strălucirea. Totuși, locurile cu adevărat frumoase nu dispar ușor. Lacul Ursu, aerul curat, sarea, pădurea și arhitectura veche au continuat să atragă oameni.
După anii 2000, Sovata a început să renască. Au apărut investiții, hoteluri renovate, pensiuni, case de vacanță și lucrări de infrastructură. Aleile din jurul lacurilor au fost modernizate, iar stațiunea a devenit din nou un loc căutat. Unele vile vechi au fost salvate și restaurate, altele încă așteaptă să fie readuse la viață.
Tocmai această combinație face Sovata atât de interesantă. Nu este o stațiune perfect lustruită, fără urme ale trecutului. Este un loc cu straturi: sare veche, lacuri formate natural, vile elegante, perioada interbelică, comunism, declin și renaștere. Iar când mergi pe aleile ei, parcă treci prin toate aceste epoci.
Ce merită observat dacă ajungi acolo? Nu doar Lacul Ursu. Uită-te și la vilele vechi. La balcoane. La lemnul sculptat. La clădirile ascunse între copaci. La felul în care stațiunea păstrează un aer de vacanță de altădată. Uneori, cele mai frumoase povești nu sunt scrise pe panouri turistice, ci în casele care au rezistat timpului.
Sovata rămâne una dintre cele mai frumoase stațiuni din România pentru că are ceva rar: o identitate proprie. Nu este doar un loc unde vii pentru tratament. Este un loc unde natura, arhitectura și istoria se întâlnesc într-un decor care încă păstrează farmecul stațiunilor vechi.
Poate tocmai de aceea Sovata atrage în continuare. Pentru lacurile sărate. Pentru pădure. Pentru vilele superbe. Pentru liniștea dintre alei. Și pentru senzația aceea discretă că, dincolo de fiecare colț, se ascunde o poveste pe care nu ai aflat-o încă.
