15/10/2026
Pozele vechi sunt din iulie 2007, imediat după ce am cumpărat curtea de la numărul 125. Anul viitor se fac 20 de ani de atunci.
N-au trecut fără urme anii ăștia. Urme de tot felul, dar, dacă tragem linie, mai ales bune.
Au fost anii în care ne-a crescut familia, ne-am maturizat ca oameni, ca antreprenori, ca membri ai unei comunitati in transformare; ne-am făcut o mulțime de prieteni și am cunoscut și mai mulți oameni faini, veniți din tot felul de locuri și cu povești care mai de care. Cine-ar fi crezut, când lăsam capitala pentru un sătuc pierdut printre dealuri, la capătul unui drum neasfaltat, de care nu auzise mai nimeni?
Au fost ani în care am fost mereu peste poate de ocupați, dar întrebați întruna dacă nu murim de plictiseală. Ne-am aruncat în aventuri noi, ne-am provocat permanent, iar Viscri a rămas mereu în centrul preocupărilor noastre.
Avem acum trei copii care învață departe de Viscri, dar care se întorc de fiecare dată aici cu nerăbdare și cu sentimentul foarte clar că se întorc acasă. Iar dacă îi întreabă cineva de ce sunt cm sunt, răspund invariabil, cu mândrie: „Pentru că am crescut la Viscri.”
Dar urme frumoase de Viscri poartă și mulți dintre cei care ne-au fost întâi oaspeți și apoi prieteni, revenind vară de vară aici ca la bunici, la țară. Am auzit povești despre prietenii începute la Viscri și devenite, între timp, legături de-o viață. Am citit compuneri scrise de copii despre vacanțele petrecute aici, am văzut desene cu mâțele noastre și cu casele satului, am primit fotografii vechi cu chipuri mult mai tinere, încadrate de aceleași porți, ziduri și lucruri, ceva mai nepăsătoare decât noi la trecerea timpului.
Dar gata cu nostalgia.
Tot ce voiam să spun e că sper ca următorii 20 de ani să fie la fel de generoși cu noi în urme bune.
